Nu ajung nici anul ăsta la tine, bună dragă, că-s ocupată și stau departe și știi cum e, cu serviciul, familia, copila…ooo, dacă ai cunoaște-o, ce te-ai mai minuna de ea, ce ți-ar mai crește inima, buna mea scumpă. Cred că pe tine nu te-ar respinge, ca să te accepte mai apoi, cred că pe tine te-ar accepta din prima, așa, direct pe piele, ca pe un maieu moale și pufos…
De dimineață să știi că am trecut pe la biserică să-ți aprind o lumânare și să spun o rugă…noroc că biserica e aproape și în drumul meu, altfel cum m-aș abate? Prea rar, de bună seamă…
Dar te rog, bună, că ai vechime acolo și sigur ești o mică sfânta, ca mai toate femeile mult-pătimitoare în viața cea vremelnică, ajută-mă și tu pe mine. Mă rog ca la sfinții cei știuți – la tine, buna mea sfântă. Învață-mă cum să fiu femeie, că prea repede ai plecat și lecția asta nu am apucat să o deprind. Cum să fiu mamă, soție, cum să tac, fără să fac păcate de moarte în gând, cum să trec fluierând podețul dintre case, cum să zâmbesc cu gura când inima urlă pe dinăuntru, cum să vorbesc când nu mai am nicio vorbă în mine, cum să-mi învăț copila ce nici eu nu știu, cum să nu mai plâng, cum să nu mai cer de unde nu este, cum să…
Te aud și văd și acum dimineața când te primeneai cum murmurai cuminte „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară,/ Bucură-te, ceea ce ești plină de dar…”….felul tău de a fi a fost prima mea lecție de religie, primită mult înainte de cele de la liceu și apoi de la viață. Nu mi-ai spus să mă rog alături de tine și nici nu m-ai luat la biserică, pentru că nici tu nu mai mergeai, strămutată fiind la bătrânețe pe alte plaiuri, dar mi-ai arătat unde este refugiul ultim și singurul adevărat. Și ai făcut-o în cel mai inteligent mod cu putință, femeie simplă și buna mea dragă.
Nu sunt cuvinte să îți mulțumesc și să îi mulțumesc bunului Dumnezeu că te-a așezat acolo unde meriți, sfânta mea martiră.
Cum s-o fi sfâșiat inima în tine, draga mea dragă, când ți-a murit fata cea mare, lumina ochilor tăi, înger trimis pe pământ prin pântecul tău, cum îi fi murit tu atunci de fapt și nu 37 de ani mai târziu, cum te-a durut pe tine viața de acolo încolo cu fiecare secundă a ei…bineînțeles că ești sfântă, cum altfel?
Cum ai găsit putere să te ridici și să te prefaci că nimic nu s-a întâmplat când s-a întâmplat moartea copilului tău?? Cum??
De-aș avea și eu măcar jumătate din stoinicia ta…dar poate nu am nevoie nici de un sfert, că doar mie fata îmi trăiește. Încă. Prin mila Lui. Altceva ce ar mai putea conta?
Nu am ajuns nici anul ăsta la tine, că nu ne mai facem o prioritate din a sta pe lângă morminte, nici măcar de Luminație. Sub pretextul „vieții”, de moarte nu prea ne mai îngrijim.
Îți simt lipsa, bună, dar te simt mai prezentă decât majoritatea celor vii din preajmă. Ești parte din mine și mă alini cu blândețea și durerile tale așa cum numai bunele plecate știu să o facă. Păi cum să fii moartă? Nicidecum! Te văd, te aud, te simt, îmi pui pe masă tocăniță de pui (cum numai tu vei fi știut vreodată să pregătești) cu cartofi, apoi tăiței cu varză și taranfloaște, preferatele mele ever. Mâncăm, apoi stăm un pic la povești. Mă vezi frumoasă încă, deși sunt trecută de 40 de ani, ți se pare că am o familie reușită, dar simți tu că nici crucea mea nu e din hartie. Zic „Născătoarea” cu tine deodată, nu mai sunt fetița spectatoare de acum 30 de ani, acum eu am trecut în rolul principal. Dar zău că nu știu ce se înghesuie toți la rolul ăsta…mie mi-ar fi plăcut să rămân prin culise, să tac și să privesc doar. Îmi uit rolul, bună dragă, câteodată, ajută-mă să mi-l amintesc. Când eram bebeluș mă întrebai dacă îmi place în livăduță. Întreabă-mă și acum. Am să-ți răspund că prefer pădurea. Cea deasă, să nu mă mai văd dintre copaci.
Saru’mâna, bună! Nu am ajuns nici anul ăsta să-ți pun un bulgăre de țărână peste mormânt. Dar am vorbit cu tine măcar. Transmite salutări și lu’ bunu Traian. Tare l-am mai iubit și pe el, înalt, falnic și încercat de viață cum era. Și mătușii Mărioara. Cât de frumoasă era! Cum tristește ea din tabloul de familie făcut cu puțin timp înainte de a se stinge. Sigur știa că a fost trimisă doar într-o scurtă delegație printre oameni, ca să-i cutremure un pic. Din țâțâni, până la a patra generație, cel puțin.
Cât mai sunt pe aici, mă strădui să le fac pe toate așa cum m-ai învățat tu cu purtarea ta și mai puțin cu vorba… Deși mult îmi mai e dor de taranfloaște și mai ales de timpul lor…
Asta este menirea bunicelor si asa raman in amintirea nepotilor… Dumnezeu sa-i odihneasca pe toti!