Simplu fără pedepse, mai complicat fără recompense

 

Am aștepat de-a dreptul impacientă conferința la care urma să o cunosc pe Aletha Solter, nu numai din curiozitate, cât mai ales pentru gustul libertății pe care mi-l dau ieșirile la astfel de întruniri. Îi citisem cartea Lacrimi și crize de furie care m-a ajutat să rezist în vremuri potrivnice alături de mărunțică. Ideile, abordarea ei m-au făcut curioasă și, ca urmare, m-am alăturat Brîndușei în demersul de a da sfară-n țară că Aletha va veni la Cluj ca să împărtășească nemijlocit din experiența acumulată.

Nu ca diletantă, ci ca psiholog american de origine elvețiană, fondatoare a institutului Aware Parenting (www.awareparenting.com), promotor al discilinei nonpunitive și al vindecării suferințelor și a traumelor.

Ce am aflat, nou sau mai puțin, la evenimentul Alethei, Disciplină fără pedepse sau recompense, organizat de sus-numita Brîndușa :), la inceput de iunie la Cluj-Napoca?

  • Copiii ai căror părinți sunt permisivi sunt cei mai nefericiți. De ce? Pur și simplu pentru că părinții permisivi nu reușesc de fapt să fie permisivi în mod constant, consecvent  și pe termen lung, ci au momente în care li se umple paharul, care apoi dă pe dinafară și devin agresivi, verbal sau fizic, după care se simt vinovați, au remușcări, regretă și revin iarăși la permisivitate. Și ciclul se repetă. Iar cei mici sunt complet bulversați, fără busolă.

 

  • Copiii ai căror părinți sunt autoritari sunt cei mai agresivi, preluând de fapt comportamentul părinților.

 

  • Ce facem cu conflictele care apar între noi și copii? Exact ce facem cu cele care intervin între adulți: le rezolvăm astfel încât relația să rămână viabilă.

 

  • Pedepsele sunt de evitat dintr-o multitudine de motive: deteriorează relația, pot scădea intelingența copiilor, pot duce la violență, favorizează minciuna, favorizează concentrarea pe căutarea de moduri de a scăpa de pedeapsă, în detrimentul altor activități, mai pline de conținut și mai folositoare, scad încrederea și respectul față de părinte, funcționează doar la vârste mici (de pe la 13 ani acestea nu mai dau deloc roade), îi învață pe copiii viitori adulți vina, rușinea și critica. Cu alte cuvinte, formăm adulți care nu se vor plăcea pe sine și nu vor fi capabili de auto-disciplină.

 

  • Dacă în ce privește pedepsele, logica este destul de simplă, oare recompensele de ce ar fi așa un bau-bau? Fie și numai pentru că îi învață pe copii să facă ceea ce fac din motive incorecte. Să mănânce legume nu pentru că sunt nutritive și sănătoase, ci pentru că primesc apoi înghețată, de exemplu. Deși e foarte tentant să gândești că astfel copilul e de două ori câștigat, a mâncat mâncare sănătoasă, făcându-și plăcerea, în același timp. Mda, deloc simplu, știu 🙂 Dar…cu cât îi recompensezi mai mult, cu atât le place mai puțin ce fac, ce mănâncă, ce gândesc…

 

  • Și așa ajungem cu recompensele tot la lipsa auto-disciplinei și a valorilor adevărate. Avem toate șansele să-i privăm de auto-cunoaștere și de sentimentul de a se simți bine cu sine.

 

  • Atunci când abordăm acest gen de disciplină, merită să ne punem mai întâi două întrebări: Cum aș vrea să se comporte copilul meu? și Care ar fi motivul pentru care vreau să se comporte astfel?

 

  • Partea „așa nu” pare simplă față de partea „așa da”? Posibil, dar…se poate. Cum?

 

  • Oferim informații. Cât mai multe informații. De fapt, o mare cantitate de educație se face doar așa: oferind informații. Copilul este un miracol și Dumnezeu ni-l trimite deja foarte înzestrat, dar este destul de probabil să nu știe că strada o trecem doar pe zebră.

 

  • Îi lăsăm pe copii, în limite de siguranță, evident, să cunoască ce înseamnă consecințele naturale. Dacă nu-și strâng piesele de lego de pe podea, este foarte probabil să calce pe ele iar asta să le provoace durere, de exemplu.

 

  • Sursele de stres la copii (așa mici și fără griji cum par ei) sunt multe: violența, țipatul, critica, pedeapsa, abuzul sexual, rănile situaționale (stresul prenatal, trauma nașterii, suprastimularea, bolile, spitalizarea, anxietatea părinților).

 

  • Cum putem ajuta copiii stresați? Din fericire, ei se nasc cu abilitatea de a se vindeca de stres, posedând așa-numitul mecanism de eliberare a stresului. Cum? Prin vorbit, râs, joacă terapeutică, plâns și eliberarea furiei. 

 

  • S-a descoperit că în lacrimile vărsate mai ales într-un plâns emoțional, se secretă hormoni ai stresului.

 

  • Datoria noastră NU este să ne facem copiii fericiți cu orice preț, ci să le satisfacem nevoile. Câteodată nefericirea este o nevoie.

 

  • Să nu ne temem de plânsul copiilor. Cum reacționăm? Îi ținem în brațe în timp ce plâng (dacă ne permit și dacă ne permitem :)) sau îi facem să râdă printr-un joc terapeutic (bătaia cu pernele pe care o câștigă ei). Ambele variante creează conectarea părinte-copil.

 

  • Astfel, se pun limite, dar nu în mod punitiv.

 

  • Ce ne-ar putea ajuta atunci când am face orice ca să nu mai auzim țipetele copilului? 3 lucruri: să ne gândim de ce anume din propria copilărie ne amintește reacția/plânsul lui, să identificăm motivele pentru care se poartă astfel (ce nevoie neîmplinită are) și să găsim apoi soluția.

Ce mi-a plăcut în mod special la conferință? Modestia invitatei, stilul ei simplu, lipsit de emfază, în ciuda notorietății câștigate.

Au trecut câteva săptămâni de la eveniment, dar am profitat de răgazul până la trezirea zânei ca să rezumez esențialul și să-l dau mai departe, că nu se știe când și cui prinde bine. Să vă fie de ajutor sau, și mai bine, să nu aveți prea mare nevoie de el, dacă se poate 🙂

 

 

Lasă un răspuns