Conectare profundă, respect, relație bună, empatie, dialog, ton și atitudini blânde. Și probabil multe alte asemenea idealuri de care ne apropiem sau ne îndepărtăm uneori, ne formează structura pe care vrem să creăm în copii, ai noștri sau ai societății noastre, caractere compatibile cu vremurile ce vin. Căci lumea (avizată sau mai puțin) zice că vin alte vremuri. Atât de diferite decât cele de până acum, încât sunt pe cale să declanșeze revoluții. Sau au făcut-o deja.
Revoluția în educația din România nu știu când se va produce sau dacă se va întâmpla vreodată, dar este sigur că cel puțin o mână de oameni, cam aceiași, ce-i drept și mai cu seamă în online decât în realitate, se luptă să schimbe acel vechi care e deja prea vechi și din această cauză, nefuncțional. Pe alocuri disfuncțional.
Crizele de furie ale copiilor sunt unul din exemplele care contrariază multă lume. Părinții noștri nu prea știu ce sunt alea, venind din partea celor mici, căci noi nu prea exprimam furia. Așa erau vremurile, fără prea multe efuziuni, cu atât mai puțin manifestări de emoții așa-zis negative. Așa că noi, ca părinți, chiar dacă instinctual știm că aceste manifestări nu sunt mereu și neapărat simple capricii, ci de cele mai multe ori lecții esențiale despre copiii noștri, practic suntem destul de stângaci în a le gestiona și fructifica.
Prima dată când micuța noastră a plâns nefiresc, într-un mod în care nu o făcuse până atunci, am fost luată prin surprindere, cu toate că eram avizată într-o oarecare măsură de ineditul absolut al vârstei de doi ani. Dar credeam că nouă nu ni se va întâmpla. Nu așa 🙂
O vreme nu am știut cum să reacționez, ce să fac sau ce să nu fac în astfel de situații, dar treptat am învățat să recunosc semnalele ce prevesteau manifestările extreme sau mai modeste, să le previn pe cât posibil, să le amân, dacă momentul era dintre cele mai nepotrivite. Nu mi-a reușit și nu îmi reușește mereu, căci ea nu își alege ocaziile în funcție de cineva, cu atât mai puțin în funcție de mine, de la care se așteaptă să-i fiu stâlp neclintit, indiferent de nevoie. Dar eu am rămas om și după ce am devenit mamă. Cu emoții, trăiri, zile bune și mai puțin bune și, opus față de ceea ce eram tentată să cred înainte, puiul a adus în viața mea, a noastră, pe câtă bucurie, pe atâta contrariere.
Așa că fără să neg partea minunată din mămicie și părințeală, o aduc în discuție și pe cea provocatoare. Cum ar fi minutele acelea din noapte în care fixezi tavanul în căutare de răspunsuri la întrebări dificile. Sau în care cauți soluții, consolare, empatie, orice. Citești, întrebi, consulți specialiști sau doar prieteni, cunoscuți, pe ai casei, până îți pleznește capul. Știu, asta nu sună ca făcând parte din imaginea idilică a unui cuplu mamă-bebe, trio mamă-tată-bebe, sau orice alta schemă cu o singură constantă – cel mic – dar face parte de multe ori din realitate. Din dinamica obișnuită a realității, nimic grav.
Soluțiile vin, atunci când sunt căutate. Uneori le găsim chiar fără să le căutăm, în cazurile fericite. În replica propriei mame, în gestul salvator al necunoscutului de pe stradă, în fraza plină de sens citită fugitiv pe internet sau în conexiunea pe care o faci, taman în momentul potrivit.
Alteori simți nevoia de un val nou, de informație proaspătă, documentată, care să se alăture și să consolideze temelia existentă și la care apelezi în vremuri de cumpănă.
Evenimentul Disciplină fără pedepse sau recompense, susținut de Aletha Solter și organizat de Brîndușa Milășan, la Cluj-Napoca, pe 9 iunie, este din ultima categorie de demersuri care ar putea să ne înarmeze cu soluții, la nevoie. Despre Aletha nu voi spune prea multe, decât că pentru mine a fost o mare ușurare să îi citesc cartea „Lacrimi și crize de furie”. Mai multe detalii despre ea și eveniment găsiți aici.
Iar dacă hotărâți că acesta este pentru voi, veți putea beneficia de un preț preferențial de participare, folosind codul #mamaimperfecta, pe site, în formularul de înregistrare, la secțiunea „Mesaj”.
Sursa foto: Pixabay