De ce am renunțat la perfecțiune

Sunt un om care a alergat după perfecțiune ani de zile. De fapt, dacă stau să mă gândesc, am început goana asta încă din copilărie și am tot alergat de atunci. Mă mir că azi mai sunt în picioare. Dar cum era să nu vreau perfecțiune când ea mă ajuta să mă fac remarcată, valoroasă, apreciată? Nici nu mă gândeam că atrăgând în felul ăsta atenția altora îmi făceam foarte mult rău, chiar dacă în ochii altora dădeam bine.

Rolul meu de mamă a debutat tot pe acorduri de perfecțiune. Nu îmi cerea nimeni asta. Doar eu puneam o presiune uriașă și nedreaptă asupra mea. Da, e adevărat că lumii îi place să se uite în curtea vecinului, îi place să eticheteze și să judece. E adevărat că există presiune din partea societății asupra femeilor. La fel cum e adevărat că și nouă ne place să demonstrăm că putem, că suntem la fel de capabile precum bărbații și că locul nostru nu (doar) e la cratiță.

Dar ce au toate astea de-a face cu mine ca mamă și ca femeie? Încercând să fiu cine credeam că se așteaptă alții să fiu am uitat să fiu eu însămi. Să fiu autentică, să trăiesc cu sens, ghidată de ceea ce prețuiesc în viață.

Azi sunt un om norocos pentru că mi-am dat seama că nu am nimic de câștigat din a fi perfectă (ce înseamnă de fapt să fii perfect?), dar am foarte multe de pierdut.

De ce să tind să fiu mama perfectă când pot fi mama reală și autentică, cu zile bune și cu zile grele, cu reușite și eșecuri, cu multă dragoste de dat și multă de primit? De ce să îi învăț pe copiii mei despre iluzia perfecțiunii când viața e cu adevărat împlinită când trăiești aliniat cu tine. Pentru ei eu sunt un exemplu și aleg să mă arăt lor așa cum sunt, nimic mai mult.

Sunt un om cu bucurii și tristeți, cu zâmbete și lacrimi, cu trecut și viitor, dar sunt mai ales un om cu prezent și aici vreau să trăiesc.

Azi mă simt mai bogată și mai vie cu fiecare impuls de perfecțiune înfrânat cu succes și știu că felul în care mă definesc, felul în care mă comport cu mine și cu ceilalți, felul în care trăiesc depind doar de mine. Învăț să fiu blândă cu mine în loc să mă critic pentru orice. Nu sunt o mamă perfectă. Sunt una suficientă și sunt OK așa. La fel și tu.

Cristina este mama trainer care mie îmi transmite  culoare, veselie și tinerețe, toate în stare pură. Dacă vreți și voi să vă contaminați, o puteți citi  pe https://www.cristinaotel.ro.

 

 

2 Comentarii

  1. Ai scris foarte frumos! Mie mi se pare aproape imposibil sa fug de perfectiune (nu a mea).
    Oriunde ma uit vad doar mame care par perfecte: care gatesc cu placere 10 feluri de mancare, care fac 20 de activitati pe zi cu copiii (cu zambetul pe buze), care fac sport de 3 ori pe saptamana, fireste sunt si sotii ideale si padionale si au timp si de cariera.
    Iar accentul cade atat de mult pe mamele perfecte si sunt absolut mereu mediatizate incat uitam ca nu aceasta e realitatea.
    Avem nevoie de cineva (poate Alina 🙂 ) sa ne sopteasca mereu la ureche ca e ok sa fim imperfecte 🙂

    1. Articolul este al Cristinei Otel, nu al meu :)…da, si eu am nevoie foarte des sa mi se reaminteasca asta si anume ca nu avem nevoie sa fim perfecte si ca fiecare isi defineste propria perfectiune imperfecta. Multumesc pentru ca citesti si comentezi, Anamaria, inseamna mult pentru mine 🙂

Lasă un răspuns