De ce nu mai vreau să fiu o mamă perfectă

La cât echilibru emană articolul acesta, este evident că autoarea, Diana, a renunțat demult la iluzia perfecțiunii. Pare să fi făcut tare bine :).

 

Mult timp am căutat perfecțiunea. Cam în toate ariile din viața mea, dar, în special, în rolul meu de mamă. Să fiu mama perfectă, să fac lucrurile perfect. Ca multe dintre voi, ca multe dintre mamele noastre, ca multe dintre mamele lor.

 

Și e de înțeles. Mi-am dat seama mai târziu.

 

Crescute să fim perfecte

 

Dacă stau să mă uit puțin în spatele meu, în copilăria mea, în adolescența mea și chiar și în perioada mea de maturitate, așteptările de la mine au fost să fiu perfectă.

Bebelușul perfect, care nu plânge noaptea, copilașul perfect, care nu face boacăne, școlarul perfect, care nu ia note proaste, adolescenta perfectă, care se ”ține” de școală.

Și poate mai știți și voi că, pe vremea noastră, teoria asta: ”fă diferența între om și comportament” era din categoria SF-uri.

Nu existau experți în parenting și o mie de cărți, care să le învețe pe mama ta sau pe mama mea că, vezi dom’le, arată-i copilului cea mai mare iubire atunci când greșește, pentru că atunci are cea mai mare nevoie de ea.

Nu. Retragerea iubirii era o metodă naturală de a crește copiii. Și soții. Și pe oricine din viața ta. Te mulțumește, îl iubești. Nu te mulțumește, nu-l mai iubești.

Ei, iac-așa am ajuns eu la concluzia (nu neapărat conștient) că trebuie să fiu perfectă, dacă vreau să fiu iubită.

 

Rolul de mamă – cea mai mare responsabilitate

 

N-am avut, niciodată în viața mea, așa un rol important ca ăsta de mamă. Nici măcar pe departe. Credeam eu că poate jobul e important, că poate alte roluri din viața mea sunt importante. Nu, nimic nu putuse să mă pregătească pentru ce am început să trăiesc odată ce s-a născut Ema.

Practic, orice făceam eu pe lumea asta se lega de o altă ființă, total dependentă de mine. Simțiți presiunea, da? Sigur o simțiți și ați simțit-o și voi la rândul vostru.

Așa că am adus perfecțiunea, pe care eram obișnuită să o trăiesc și să o afișez, și în rolul meu de mamă. Orice alegere a devenit o alegere pe viață și pe moarte, de la ora la care spălam copilul până la tipul de scutece pe care îl alegeam. Îmi era greu, dar credeam că așa trebuie să fie. Văzusem doar și la mama cât de greu e să fii mamă, să fii soție, să fii femeie. Nimic nu vine simplu și n-ai timp nici să respiri.

În primele luni din viața Emei îmi complicam existența cum nici nu vă puteți închipui (sau poate că puteți). Aveam inclusiv o aplicație pe telefon unde notam absolut tot ce făcea copilul. Fiecare somn, fiecare supt, fiecare gângurit. Mă uitam apoi la grafice și la statistici. Eram ca și cum aș fi lucrat (încă) în corporație.

 

Nu trebuie să fie greu să fii mamă

 

Revelația asta mi-a venit nici nu mai știu cu ce ocazie. Am stat eu, într-o seară, și mi-am analizat viața. De ce-s permanent nemulțumită? Așa nasoală o fi viața mea? De unde și până unde trebuie să am casa lună permanent? De ce trebuie să frec toate colțurile de la bucătărie cu periuța de dinți? De ce trebuie să mai fac o mie de lucruri inutile, în loc să mă bucur de copilul ăsta, de mine și de viața mea. Și mi-am luat copilul și am ieșit la plimbare, deși casa era cu fundul în sus. N-am mai notat în aplicație toate pârțurile pe care le făcea.

 

Încet-încet am început să fiu mai blândă cu mine. Nu le pot face pe toate perfect. Nici nu vreau. Apoi, după o vreme de jemenfichism, am început să mă organizez. Să prioritizez. Ce e cu adevărat important pentru mine? Ce mă bucură în viața mea? Ce mă frustrează?

 

Am redefinit perfecțiunea

 

Mă bucură copilul. OK, hai să fiu mai prezentă în mod conștient, nu doar fizic, în relația cu copilul.

Mă bucură ordinea în casă. Și mă frustrează că nu reușesc nici măcar o dată pe săptămână să am curățenie de la un cap la celălalt. OK, hai să chem pe cineva să mă ajute.

Mă bucură să muncesc ceva. Orice. Mă frustrează că n-am activități care să-mi împlinească nevoia de competență. Unele femei și-o împlinesc, poate, dintr-o prăjitură care le-a ieșit bine. Sau din alte treburi gospodărești. Eu nu. OK, hai să văd ce aș putea munci cu copilul alături.
Mă bucură să văd oameni, să schimb două vorbe, să ies în oraș. OK, hai să pun copilul în sling și să ies la cafenea (ce bine că tocmai se dăduse legea anti-fumat!).
Mă bucură să învăț, să aflu, să-mi țin mintea ocupată. Mă frustrează teribil că nu mai am cu cine să port discuții din care să cresc. OK, hai să văd ce cursuri aș putea face, ce aș putea învăța nou, cum m-aș putea ține în priză.

 

Astea erau lucrurile perfecte pentru mine. Și am început să le fac și să mă bucur de viață. Chiar și cu vase murdare în chiuvetă, chiar și cu banane storcoșite în geantă, chiar și cu bluza murdară de băluțe de bebeluș adorabil.

 

Prea multă presiune

 

Am început să vorbesc și cu alte mame, care simțeau și ele presiunea. Sigur, nu toate simțeau aceeași presiune ca și mine, ci fiecare își simțea apăsările în funcție de propriul context. Una simțea presiune să petreacă mai puțin timp cu copilul, alta să petreacă mai puțin timp la muncă, alta să petreacă mai mult timp cu mătura, alta cu excelurile.

 

Dar cred că toate am simțit presiunea generală de a fi perfecte în tot. Trebuie să fii mamă, dar să fii și femeie, să ”ai grijă” și de soțul tău, să fii gospodină, să fii fiică, să fii angajata sau antreprenoarea perfectă. N-ai voie să greșești nicăieri, n-ai voie să te împiedici, nici să cazi.

 

Mi s-a părut nedrept. Mi s-a părut că fiecare ar trebui să-și recunoască perfecțiunea proprie și să-și ghideze viața după propria-i perfecțiune. Fără să se uite în gura vecinei sau în gura colegei de birou. Până la urmă, o mamă nefericită duce după sine relații interumane nefericite cu toți cei din jurul ei.

 

Deci, de-asta am decis că nu mai vreau să fiu mama perfectă. Pentru că, pentru mine, mama perfectă e mama nefericită și frustrată. Iar eu nu vreau să fiu mama aia.

 

Și pentru că vreau să profit de ceva din rolul meu de mamă: să simt cum e să primești iubirea necondiționată. Aia care vine de la copiii noștri, care ne iubesc așa imperfecți cum suntem. N-am mai trăit asta până acum.

 

Mai multe despre Diana Vijulie, despre ce face și ce (mai) scrie, puteți afla pe http://gangblog.ro/.

1 Comentariu

Lasă un răspuns