Sunt o mamă imperfectă

Sunt o mamă imperfectă? Aș fi ridicat exagerat din sprânceană la auzul acestor cuvinte acum vreo 6 ani. Are voie o mamă să greșească, să fie altfel decât perfectă? Și ce se întâmplă cu micuțul dacă faci ceva eronat? Care sunt repercusiunile?

Astăzi, aș pune întrebarea altfel. Ce se întâmplă cu un copil care are o mamă ce se chinuie să fie perfectă? Dacă o să experimentați aceleași situații cu mine, atunci tensiunea din casă poate fi foarte mare. Până la doi ani, Charlize, fetița mea, a experimentat o mamă așa-zis perfectă, un robot de excepție, care era mereu zâmbitoare și ar fi murit pe altarul maternității.

Și ce făcea Charlize a mea? Țipa cât era ziua de lungă și cerea din ce în ce mai mult și era extrem de nemulțumită. Ce făceam eu? Zâmbeam și mă executam fără să scot un sunet! Apoi o culcam seara și plângeam ținându-mi capul greu ca o piatră de moară, în mâinile vlăguite de energie. Nu reușeam să cobor în sufragerie! Mă opream mereu în același loc pe scări și petreceam acolo ore de lacrimi fiebinți și gânduri întunecate.

Într-o zi, mamei i s-a făcut milă de mine, cred! Mi-a spus răspicat:

” Trebuie să te oprești! Copilului tău nu îi este milă de tine! ”

Ce tare m-au durut și vorbele astea. De ce aș fi vrut să îi fie cuiva milă de mine, pe planeta asta? Eu nu eram și nici nu îmi doream să fiu vreodată o victimă! Dar eram! Am luat partea plină din afirmația mamei mele și am realizat că nu era vorba de milă, era despre faptul că micuța mea nu mă cunoștea. Probabil chiar avea senzația că sunt un robot pe care îl putea folosi după bunul plac, îl putea pupa, dar și pedepsi dacă nu funcționa în parametri.

Ziua în care mi-am dat seama că pefecțiunea în exprimarea emoțiilor este un concept eronat în capul meu a fost ziua în care totul s-a schimbat. Am încetat să mai privesc emoțiile ca fiind negative sau pozitive. Emoțiile sunt formă de energie și sunt spontane. Nu se trezește nimeni dimineața cu un plan bine stabilit de cum sau ce va experimenta peste zi. Mi-am dat seama că doar gestionarea emoțiilor poate fi negativă sau pozitivă, că și pornind de la o emoție așa-zis pozitivă putem ajunge într-un punct neplăcut. Copiii, spre exemplu, se rănesc și atunci când sunt copleșiți de entuziasm sau fericire. Iar mie…mie mi se întâmplau toate pe dos trăind forțat și fals emoțiile.

Credeam că nu este bine să îmi las copilul să vadă tristețea mea sau dezamăgirea, frustrarea. Credeam că dacă nu le vede la mine, ea nu le va experimenta. Total greșit. Nevăzându-le, neștiind cum le cheamă și unde anume le simțeam eu și mai important cum anume le gestionam, ea nu făcea decât să arunce cu ele în mine. Iar eu plângeam ca o mamă perfectă și mereu zâmbitoare ce eram!

Am început să verbalizez emoțiile mele, să i le spun! Cum le cheamă, unde le simt, cine le-a stârnit în mine si mai ales că este datoria mea să le trăiesc și să le gestionez fără să îi rănesc pe ceilalți. La început se uita la mine ca la o păpușă stricată, care a rămas fără cap și nu ai ce să mai faci cu ea. Au trecut aproape 7 ani de atunci și îmi spune că știe cum mă simt după felul în care deschid ușa. Îmi spune că știe când am nevoie să mănânc și să mă relaxez treizeci de minute înainte să ne apucăm de joacă.

Nu am trecut într-o altă extremă a perfecțiunii. Ne dăm voie să greșim, să ne mai supărăm sau pur și simplu să nu fim în stare să ne gestionăm emoțiile în vreo zi. Dar am învățat să ne cerem scuze ulterior și să ne dăm șansa să reparam. Suntem doar oameni, până la urmă!

Viața de mamă imperfectă e dulce! Nivelul de stres este mult mai mic! Acceptarea greșelii firești este mut mai simplă și parcă și scuzele vin mai natural. Mă bucur că sunt om, iar asta înseamnă imperfect!

Gabriela Maalouf este expert în programare neurolingvistică, iar în prezent este este primul practician NLP din Romania care se specializează în programare neurolingvistică pentru copii si părinți, în Marea Britanie.

O puteți urmări și pe http://gabrielamaalouf.ro/.