Tratați-vă copilul ca pe un adult!

Acesta a fost sfatul pe care ni l-a dat, mie și soțului, un domn pe care îl apreciez foarte mult, tată la rândul său, în perioada în care eram însărcinată. Deși suna bine și ne-au fost aduse chiar și agumente, nu am stăruit prea mult asupra lui atunci, dar nici după nașterea zânei. Nu știam că avea să fie unul dintre cele mai înțelepte îndemnuri de relaționare cu copilul.

Mi-au revenit cuvintele distinsului domn abia de curând, când Maia a început să-și manifeste personalitatea în toată gama ei de stări și trăiri. Am mai vorbit despre crizele de furie la copii aici. Abordările lor pot fi diverse, rezultatele la fel.

Personal, sunt, instinctiv, dar și datorita informațiilor pe care încerc să mi le iau din surse credibile și documentate, împotriva violenței de orice fel față de copii și ale lor manifestări mai mult sau mai puțin deranjante.

În timpul unei astfel de crize la care am asistat deunăzi, complet neputincioasă, căci zâna mă respingea vehement, după ce am experimentat mai întâi calm, apoi furie, apoi un fel de disperare, apoi frustrare și ce oi mai fi simțit eu atunci, mi-a trecut un moment prin minte sfatul pe care îl primisem înainte de a fi avut ocazia să îl pun în aplicare. Ei bine, eram chiar într-una din cele mai potrivite situații pentru aplicarea lui. Exact atunci, mi-am repetat: Tratează-ți copilul ca pe un adult! Este normal să simt o cunună de emoții. La fel aș simți dacă aș asista la o criza de furie a soțului. Sau a oricărui adult cu care interacționez frecvent și față de care cultiv un sentiment de respect și empatie. Iar dacă față de adult nu mi-aș permite violență de niciun fel, nici țipete, nici mustrări, nici să-l determin să se rușineze pentru ce face, oare de ce aș face-o cu copilul? Știind că odată declanșată criza de furie, copiilor le este aproape imposibil să se calmeze singuri, din cauza cortexului lor prefrontal care nu este maturizat, ce putem face este să le fim sprijin dacă ei o cer (să-i luăm în brațe, de exemplu) sau pur și simplu să fim prezenți și să-i asigurăm verbal de tot suportul nostru (unii refuză vehement și categoric să fie luați în brațe).

Cum m-aș comporta cu un adult aflat în plină manifestare a unei mari supărări? Cel mai probabil, l-aș lăsa să scoată toată supărarea din el, să plângă, să țipe, să lovească (obiecte), dacă simte nevoia. Aș sta în preajmă și l-aș asigura că are tot sprijinul meu, dacă îl ajută. Și cam atât. Cu siguranță nu i-aș spune că este urât când plânge, sau că este rușine să plângă, sau că nu este frumos să fie nervos, sau: Uite, ce pisică frumoasă trece pe stradă, vrei să o vezi? Cam la asta se reduc respectul și empatia: la a fi prezent, la nevoie. Nicidecum la a încerca să adaugi alte supărări la cele pe care le are deja persoana din fața ta. Fie că este copil sau adult.

O să urmăresc de acum situațiile în care voi fi tentată să uit că am alături un om, fie el mai mic, fie el în devenire (deși în devenire suntem toată viața, inclusiv ca adulți). Și voi încerca să îi acord acestui omuleț tot respectul pe care (ar trebui să) îl arătăm adulților, cu toate că știu că nu este o sarcină ușoară deloc. Căci un adult parcă nu își permite să aibă 15678 de capricii pe zi și nici să spună de 38410 ori NU. În aceeași zi. Dar domnul despre al cărui sfat vorbesc spunea, și sunt pe cale să îl cred, că rezultatele sunt uimitoare. De fapt, o cunosc pe fiica dănsului și are perfectă dreptate.

Vă țin la curent și cu rezultatele noastre.

Iar dacă vă plac articolele mele, vă invit să le dați mai departe și să apreciați pagina de facebook a blogului.

3 Comentarii

  1. Te urmaresc! Astept cotinuarea 🙂

    1. Ok 🙂
      Si multumesc.

  2. […] ”Tratați-vă copilul ca pe un adult!” – De multe ori mă întreb de ce ne e așa de greu uneori să le oferim copiilor noștri același respect pe care îl avem față de adulți. […]

Lasă un răspuns