Azi e liber la frustrare

Am citit în ultima vreme mai multe articole din care reieșea că frustrarea nu ar avea nicio motivație, decât în cazul unor boli grave.

Cu toată compasiunea de care sunt capabilă față de cei greu și foarte greu încercați de viață, nu văd de ce frustrarea, ca oricare altă emoție umană, ar trebui să fie doar privilegiul acestora. Impropiu spus privilegiu, pentru că puțini își doresc, cred, să o experimenteze.

Este ceva ce simți, pur si simplu, de cele mai multe ori, fără să-ți fi dorit asta neapărat. Ba din contră, pentru majoritatea oamenilor, este o povară sub greutatea căreia se chinuie să meargă mai departe. Despre emoţii, am mai scris aici.

Nu sunt de acord cu ideea că frustrarea e o găselniță nouă a omului modern. Am experimentat-o cu toții, încă din copilărie.

Dar pe vremea aceea, părinții noștri nu prea aveau nume pentru ce simțeam, așa că nu prea stătea nimeni să analizeze ce și cum. Asta nu înseamnă însa că nu traiam diverse emoții, unele pozitive, altele mai puțin. Dar de mici am fost învățați mai degrabră să le ignoram, cu atât mai mult cu cât unele erau neplăcute. Nu era frumos să plângi, să țipi, să bați din picior, să arunci obiecte, să ai nervi sau să fii mânios. Toate astea erau niște capricii de copil. Răsfățat, desigur.

Şi atunci acel copil cenzurat, devenit adult, capabil de-acum să gândească pentru el însuși, de ce oare să-și mai înfrâneze emoțiile? Dacă tot le simte, chiar și ajuns la maturitate, chiar și fără să fi primit un diagnostic fatal, de ce oare să le nege? Și să se auto-învinovățească că simte ceva nepotrivit?

Decât să continue să-și spună că nu e adecvat ce simte, oare nu ar fi mai sănătos să accepte emoția respectivă, să o recunoască și apoi, în funcție de abilități, să lucreze cu ea, să încerce să-i reducă dimensiunile sau să o evite pe viitor? Nu să o reprime, ci să o evite proactiv, adică să facă ceva pentru a o transforma în mulțumire sau recunoștință, de exemplu.

Știu, ideal este să fii recunoscator pentru toate cele, pentru cine ești și ce ai și cel mai probabil, ocupat fiind să manifeşti recunoștință, nu-ți mai rămâne timp să resimți frustrare.

Este vorba de cele mai multe ori de o simplă schimbare de atitudine, de mutarea focusului de pe tine, pe ceilalți. Dar pe cât de simplu pare, pe atât de greu este ca schimbarea să fie și autentică, profundă și reală. Iar dacă cineva din exterior îți va spune cuvinte cu mare sens pentru el, tot ce se poate ca pentru tine sensul acela să nu fie perceput la fel.

Se spune că dacă un om e deștept, învață din experiența altora. Și este foarte probabil să fie așa, profesional vorbind, dar când vine vorba de viața personală, cum nimeni altcineva nu trăiește în locul tău, cred că ești dator să îți asumi tot, să trăiești tot, experiențe, stări, emoții, sentimente. Este viața ta, compusă din de toate. Inclusiv frustrare. Sigur, e posibil și să te complaci în frustrare, ceea ce nu e de dorit, dar ea poate fi doar o treaptă în evoluția ta firească.

Nimeni nu are dreptul să-ți spună ce să simți și ce nu. Oameni fiind, simțim de toate.

Diferența vine din ce face fiecare cu ceea ce simte. Nu e totuna să prinzi gustul autovictimizării și să o practici constant sau să faci ceva, orice, sau totul chiar, pentru a deveni un învingător. Măcar al câtorva bătălii, din cele multe.

Repet, am empatia și respectul necesare față de cei încercați într-un anume fel de viață și cu toate aceastea, nu pot să scriu din acea poziție, nu pot să privesc limpede din acel unghi.

Nu am trăit în papucii lor, dar trăiesc în ai mei.

Scriu din perspectiva mea, a unui om ca mai toți oamenii, cu bune, cu rele, cu toane, nervi, frustrări și nemulțumiri, aparent fără cauze evidente, dar și cu opusul acestora.

Încerc ca balanța să încline spre partea pozitivă, dar nu îmi iese mereu.

Accept că nu am ajuns încă la acel nivel din evoluția mea personală cu care să pot să ies în față și să îl ofer ca exemplu. Dar evoluția mea este în desfășurare si așa îmi doresc să fie încă ani buni de acum încolo. Sper doar ca ea să nu fie una forțată de evenimente nedorite, dar daca ele vor apărea, sper să am puterea să fac ceva cu cenușa rezultată din arderea etapelor.

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să le dați mai departe și să apreciați pagina de facebook a blogului.

2 Comentarii

  1. Si eu sunt un om imperfect. Ca sa ma elibere de frustrari am facut un joc cu fetele mele: concurs de tipat. Cine tipa cel mai tare castiga un premiu. Acela e momentul meu de eliberare.

    1. Uuu, nu vreau sa stiu ce iese :))

Lasă un răspuns