Cum poate „țiți” să rămână mică? Uite-așa…

Știu că Dana va deveni faimoasă în curând, ca autoare de carte și va trebui să-mi aștept rândul ca să vorbesc cu ea, așa că m-am grăbit să-i iau un inteviu de tipul „înainte”.

Dana a fost colega mea (da, exact ca în cântec) de serviciu câțiva ani buni. Și cam tot atâția ani am rămas la distanță una față de cealaltă, cu toate ca birourile noastre erau poziționate pe cele două laturi ale unui unghi de 90 grade. Adica foarte aproape. Ceea ce ne obliga să avem zilnic acea conversație convențională, de după banalul salut prin care ne doream, reciproc, de bine.

Nimic neobișnuit, aș zice, este tipul de relație care se creează la locul de muncă în 99% din cazuri, acolo unde oamenii sunt reuniți pe considerente stabilite de către altcineva. Și acolo unde aceiași oameni vin, cam în aceeași proporție, din alte motive decât acela de a face un pas dincolo de convențional, fie și în joacă. Eu și Dana nu am făcut excepție de la descurajanta descriere de mai sus. Eram acele două colege (femei, în plus!) prea conștiincioase cu jobul propriu-zis, prea rutinate și blazate pentru a căuta și eventual a găsi altceva acolo unde așteptările sunt, de regulă, subțiri. Am rămas mult timp două străine.

Apoi Dana a plecat în concediu de creștere a Marei, steluța ei, devenită călăuzitoare, la propriu. Eu am rămas cu rutina mea, Dana abia începuse una nouă. În acea perioadă aveam să citesc pentru prima dată ceva scris de către Dana, în legătură cu experiența ei de mămică. Mi-a plăcut mult și recunosc că am fost foarte surprinsă, căci descopeream o ALTĂ Dana. Aproape că nu-mi venea să cred că sensibilitatea, duioșia și talentul care se ghiceau lesne din text erau atributele ACELEI Dana.

Am continuat să citesc și alte texte ale ei, cu regularitatea cu care le lansa în online. Am rămas apoi însărcinată și textele Danei au căpătat o rezonanță și mai plăcută mie. Cu atât mai mult după ce am născut. Nu am încetat să fiu uimită de ce descopeream și în același timp să mă gândesc la ochelarii mei de vedere care în timp deveniseră de cal. Trebuia să îi schimb, altfel aveam să risc să treacă pe lângă mine și alți oameni atât de faini cum era noua Dana.

Ulterior am aflat că de fapt Dana își șlefuise condeiul mulți ani înainte ca eu să o fi citit prima dată. Era faină tare cu mult timp înainte ca eu să fi observat asta. M-am întrebat de mai multe ori de ce nu scrie cărți, știți voi, romane din acelea pe care nu le mai lași din mână până la ultima filă. Și ce să vezi? Dana chiar avea un plan similar.

Steluța ei adorată, care a inspirat-o și a ajutat-o să-și rafineze scriitura până la nivelul la care este acum, a aprins beculețul la lumina căruia ideile au început să curgă, frumoase, una din alta, una după alta, alcătuind o poveste despre alăptare. Prima poveste ilustrată românească despre alăptare. Doar țiți rămâne mică.

Vă las să ascultați și să citiți prezentarea acestui proiect, în link-ul de mai jos, preluat de pe platforma www. crestemidei.ro

http://crestemidei.ro/Doartitiramanemica?locale=ro

Iar acum o poftesc pe Dana aici, să vă minunați și voi de cât de frumoasă este. Dacă nu v-am convins eu, sigur ea vă cucerește :). Îi mulțumesc și aici pentru ce este și ce ne oferă și vă invit, dacă rezonați cu proiectul, cu Dana sau cu ilustratoarea cărții, Crsitina Ignatiuc, să ajutați în cel mai concret mod cu putință, adică donând bani.

1.    Cum ţi-a venit ideea cărţii?

Mă tot pregăteam sufleteşte să apuc de undeva drumul înţărcării şi nu ştiam ce să-i spun, de ce să ne oprim. M-am ferit din răsputeri de “eşti prea mare”, “e ruşine” ori “laptele e acru”. Ţiţi e prima dragoste din viaţa ei, cum aş fi putut s-o transform în ceva ruşinos? Văzusem de ceva vreme că laptele se împuţinează, deci mi-a devenit foarte limpede că nu foamea ori setea o ţin la sân. Ci felul în care s-a obişnuit de o viaţă să primească dragostea în cea mai concentrată formă. Aşa că am asigurat-o că dragostea nu se termină odată cu laptele. Doar ţiţi rămâne mică, dragostea continuă să crească!

2.    De ce o carte despre alăptare și nu despre orice altă îndeletnicire din viața ta de mamă?

Nu mi-am propus să scriu o carte. A ieşit o poveste despre alăptare pentru că asta mă preocupă. Pentru mine, nici una dintre îndeletnicirile de mamă nu e atât de bogată în semnificaţii şi de sentimente.

Povestea aceasta a început prin a fi o discuţie între mine şi Mara. Pe ea nu pare s-o fi convins prea mult – au trecut mai bine de 10 luni de atunci şi tot bea ţiţi de cel puţin două ori pe zi, în fiecare zi. Dar m-a ajutat pe mine “să mă înţarc”. Am fost uşurată când am înţeles că stă în puterea mea să fac din renunţarea la sân nu o trădare, aşa cum simţeam până atunci, ci ocazia de a ne apropia şi mai mult, în alt fel.

3.    Ce înseamnă alaptarea pt tine și Mara? Dar pentru tăticul Marei?

Pentru noi, alăptarea e apartenenţă, intimitate, dragoste. De când cantitatea de lapte nu mai ţine pasul cu pofta ei, e şi subiect de explicaţii şi negocieri, pentru că mă deranjează felul în care mă strânge cu dinţii la sfârşit. Şi tatăl Marei a trecut printr-o sumedenie de faze. A încălzit laptele congelat primit de la o altă mamă, în primele zile după naştere, când am ajuns acasă cu sânii întăriţi de furia laptelui. Apoi, a devenit el corpul meu pentru aproape doi ani de zile, timp în care eu n-am fost altceva decât un sân uriaş, mereu la dispoziţie. O vreme, după ce Mara a început să vorbească, era şi el luat de o ureche şi îndemnat chiar de ea să se înfrupte – “bei ţiţi?”, îi spunea. La scurt timp după 2 ani, a fost înţărcat brusc, nu l-a mai invitat la celălalt sân. A fost o perioadă în care era şi el exasperat de cât de des era Mara pe mine, insistentă şi smiorcăită de ne venea să ne urcăm pe pereţi. Şi-mi cerea s-o înţarc. Până la urmă, ne-a fost amândurora mai uşor să n-o facem. Fără sprijinul lui, n-am fi ajuns până aici.

4.    Cum decurge o zi obișnuită din viața ta de mămica?

Am marea şansă de a munci ca freelancer, deci am libertate în privinţa programului de lucru. Ne trezim “de voie”, luăm micul dejun şi plecăm la bunici. De câteva zile, la grădiniţă, în acomodare. Mă strădui să fac printre picături câte ceva prin casă până după-masa, când suntem din nou toţi acasă. Povestim, pregătim cina, ieşim la o plimbare în curtea blocului, citim o carte, depinde. Seara, încep munca de convingere pentru pregătirile de somn. De cele mai multe ori, adorm buştean înainte Marei, pentru că se culcă târziu şi durează ceva până adoarme. Şi o luăm de la început a doua zi.

5. Ce iubești să faci? Da-mi 3 exemple, te rog.

Iubesc grădinăritul, anul acesta mi-am descoperit o pasiune nebănuită pentru săpat. Îmi place să ronţăi porcării, deşi detest efectul lor evident. Şi, în ciuda aparenţelor, îmi place să fac sport. Se pare că am devenit dependentă de drogurile fericirii şi-am făcut din alăptare şi mişcare dealeri autorizaţi.

6. Ce detești sa faci?

Urăsc din tot sufletul să-mi fac manichiura, n-am pic de dexteritate şi mi se pare o groaznică pierdere de vreme. De când am copil, detest să fac curăţenie, mi se pare o luptă pierdută din start. Detest să fac conversaţie de umplutură, pentru mine e un efort uriaş şi inutil, pentru că n-am învăţat nici acum să o fac acceptabil.

7. Cum o vezi pe Mara la 20 de ani? Dar pe tine la 20 de ani ai ei?

Pe ea o văd între oameni. Are un radar foarte bun pentru ce se întâmplă dincolo de cuvinte, aşa că e precaută şi selectivă. Dar are şi o nevoie înnăscută de comunicare, de împărtăşire, deci va căuta compania celorlalţi. Cred că va alege să lucreze cu oamenii şi sentimentele lor, n-o văd tehnică ori mercantilă. Cum voi fi eu la 53 de ani? Sper să am discernământul de a fi o prezenţă discretă în viaţa ei, sprijinul apelabil la nevoie. Dacă mintea va ţine pasul cât de cât, nu ştiu cum va face faţă inima mea la toate spaimele de mamă de adolescentă. Mă strădui să rămân sănătoasă şi în formă pe când voi fi bunică, abia aştept!

8 Aplici vreun curent anume de parenting sau mergi preponderent pe intuiție?

Am fost la două cursuri ţinute de Alexandra Ilieş. Am primit explicaţiile ştiinţifice pentru comportamentul Marei – imaturitatea fiziologică şi emoţională a creierului fiind cea mai tare revelaţie. Am citit puţine cărţi de parenting, am urmărit câteva bloguri, în special pe cel al lui Janet Lansbury. O urmăresc şi o apreciez mult pe Oana Moraru, cred că mută dilemele parentale legate de şcoală acolo unde e locul lor firesc, în domeniul formării de caractere. O cresc pe Mara aşa cum am fost şi eu crescută, fără pedepse şi recompense, cu multă dragoste şi înţelegere. Nu fac greşelile făcute de părinţii mei, dar sigur şi noi, eu şi soţul meu, facem greşeşile noastre, la cum o ştim pe steluţa noastră vom afla în maxim 10 ani opinia ei despre talentul nostru de părinţi. Verde-n faţă!

9. Ce crezi că e cel mai important în educația unui copil? Numește te rog 3 lucruri/experiențe/idei in ordinea importanței pe care le-o acorzi.

În primul rând – dragostea necondiţionată. E vorba de a-i construi celui mic credinţa, prin dovezi repetate, că este iubit orice-ar fi. Când mă scoate din minţi de-mi vine s-o agăţ în cuier şi s-o uit acolo, îi spun Marei că m-am enervat pe ea, nu că m-am supărat. Mă irită, mă exasperează, mă înfurie, dar nu mă supără niciodată. Nu-mi suspend niciodată dragostea, orice-ar fi!

În al doilea rând – explicaţiile! Orice copil, oricât de mic, merită dovada minimă de respect constituită de oferirea de explicaţii. Fie ele “regulamentare” şi fără cuvântul “nu” în ele, fie cu interdicţie, cred cu tărie că explicaţiile sunt condiţie absolut necesară pentru învăţare. Un puşti de nici 3 ani n-o să priceapă de ce nu e social acceptabil să împarţi palme şi pumni dacă singura reacţie de care are parte e “te zic lui tac-tu”. Dar, după un număr de repetări cel puţin egal cu numărul de fire albe ieşite pe cap, va pricepe că “nu lovim pentru că loviturile dor şi sunt neplăcute”.

În al treilea rând – dreptul la opinie! E firesc să plângă când îl iei din parc în toiul jocului, e normal să vrea şi a treia îngheţată, e natural să vrea să provoace durere atunci când a fost pleznit cu o palmă de către alt copil. Toate sentimentele sunt umane şi fireşti, e rolul părintelui să le accepte şi să modereze doar manifestarea lor.

10. Cum vezi la maturitate generatia actuala de copii 0-6 ani? Adica cei care beneficiaza în prezent de părinți atât de implicați. Sau este doar o prea mică parte? Sau o iluzie?

Depinde foarte mult în ce fel se implică părinţii, ce priorităţi au. Am în jurul meu exemple de părinţi foarte preocupaţi de alimentaţia copiilor lor, dar mai puţin interesaţi de viaţa lor interioară, de inteligenţa emoţională. Cred că suntem o generaţie de părinţi care facem pionierat în “educaţia altfel”. Nu avem experienţa şi exerciţiul principiilor pe care vrem să le dăruim copiilor noştri. Suntem minoritari care cresc minoritari, continuăm să ne modelăm copiii după valori care le vor face drumul în viaţă mai greu dar, cred eu, mai plin de semnificaţie. Copiii aceştia vor creşte mai bine ancoraţi în sinele lor, cu un simţ al identăţii mai puternic şi, cred eu, cu mai mult curaj în a acţiona împotriva majorităţii atunci când radarul lor va simţi o nedreptate. În acelaşi timp, e posibil ca tendinţele noastre supraprotective să-i tragă înapoi, să le taie din energia de a-şi urmări sinele atunci când întâmpină dificultăţi.

Pentru mine, e vital ca Mara să poată sta dreaptă în faţa ei şi să-şi fie ei înseşi o companie suficient de bogată, încât să nu umple cu alţii golul de dinăuntrul ei. Îmi doresc să fie puternică de una singură şi mână spartă cu dragostea pe care o va împărţi copiilor ei. E cea mai valoroasă moştenire pe care pot s-o dau mai departe!

 Sursa foto este sesiunea de poze și filme pe care Dana le-a pregătit pentru prezentarea și promovarea proiectului. Bineînțeles că în poza de mai sus este chiar Dana și steluța ei 🙂

Dacă vă plac articolele mele, vă invit să le dați mai departe și să apreciați pagina de facebook a blogului.

3 Comentarii

  1. Ce mica e lumea, Flavia! Vom fi vecine in Floresti 🙂

  2. Flavia says: Răspunde

    Felicitari, fetelor! Mi-a placut tare mult ce am citit. Sper sa va cunosc in curand. 🙂

    1. Si eu astept, Flavia. Numai maine-poimaine nu e…septembrie 🙂

Lasă un răspuns