De când în familia noastră a avut loc aproape pe nesimțite preschimbarea bebelușului în toddler (un copil între 12 și 36 de luni), dar mai cu seamă după ce a împlinit teribila vârstă de 2 ani, experimentez a doua oară angoase asemănătoare cu cele care mă încercau pentru prima dată imediat după naștere, când mă obișnuiam anevoie cu promenadele al caror zen era adesea întrerupt de orăcăieli de neoprit.
Ieri am luat parte la ceea ce este deja un obicei pentru mine și fetiță, adică ora de înot. Oră care a decurs normal, așa cum au decurs toate până acum. Normalul unui copil de 2 ani, să ne înțelegem, înseamnă mai multe: împotrivire, refuz, acceptare, capriciu, insuficientă putere fizică care să susțină avalanșele de emoții, țipete, urlete. Dacă părintele a înțeles esențialul, și anume că toate acestea și altele asemenea reprezintă NORMALUL la 2 ani, jumătate din problemă este deja rezolvată. Doar că teoria e teorie și uneori în practică rămânem neputincioși.
Cum ziceam, am avut parte de o oră de piscină antrenantă, veselă și energizantă. Bunica s-a bucurat să-și vadă nepoata în postură de peștișor agil și iute. Doar că la finalul ședinței, nu se știe exact din ce pricină (bănuiesc dușul), Maia s-a supărat aprig și s-a poziționat tipic pentru această vârstă. A început să refuze orice: să se îmbrace, să își usuce părul, să accepte scutecul, să iasă din incintă, să…orice.
Ne-am înarmat cu răbdare, eu și bunica și am înfruntat cu calm privirile celorlalți părinți sau copii. Este un gest normal, și mie mi se întâmplă să întorc involuntar privirea înspre locul de unde aud zgomote stridente, inclusiv țipete de copii.
Am avut câteva încercări nereușite de a urni copilul și de a-l dezlipi din brațele mele, în scopul de a porni către casă. Toate acompaniate de aceleași urlete devenite din ce în ce mai furioase.
Nu vreau să relatez cum am izbutit în cele din urmă să plecăm de acolo, cu Maia nedespuiată și relativ calmă, căci nu asta găsesc important acum. Sunt multe modalități de a liniști un toddler. Una dintre ele începe cu liniștirea părintelui. Cam asta am făcut și noi, eu și bunica. Ah, da, bunica a avut un secret în plus. A început să spună o poveste, care, surprinzător și nesperat, i-a atras atenția. Apoi alta, și alta…
Ce doresc să transmit prin acest articol este de fapt o apreciere a faptului că, în situația descrisă nu am avut parte de reacții nepotrivite. Sau de vorbe aruncate la întâmplare. Sau, și mai rău, de încercări de liniștire a apelor din partea outsiderilor.
Spectatorii care s-au nimerit a fi în acele momente și martorii evenimentului zgomotos s-au mulțumit să ne trimită în treacăt priviri binevoitoare, cel mult. Și s-au abținut de la orice fel de comentariu rostit cu voce sonoră. Am avut în preajma noastră, se pare, doar părinți educați, din punctul meu de vedere, care au învățat lecția, fie pe propria piele, fie indirect. Căci nu e nimic mai neplăcut pentru un părinte care este martorul direct al unui tantrum de toată frumusețea, să fie nevoit să se concentreze, în caz că reușește să audă și altceva în afară de cumplitele țipete ale micului crizat, și la povețele vreunui străin. Chiar și binevoitoare și de bună credință. Ca să nu mai zic de cele răutăcioase.
Am apreciat azi, după ce s-au calmat spiritele și am reușit să-mi percep mai limpede gândurile, neutralitatea celorlalți părinți prezenți. Nu i-aș numi nepăsători și neimplicați. I-aș numi doar părinți ca și mine, care știu ce înseamnă o criză de personalitate la 2 ani. Știu cât de greu este să îi faci față dar și că nimeni din afară nu poate fi de ajutor. Știu că ceea ce se petrece este majoritar în mintea micuțului actor și foarte puțin între el și părinte. Dar sigur nu are legătură cu altcineva. Și că rezolvarea se află tot acolo, în mintea celui mic și în relația copil-părinte. În situații ca acestea apreciez eleganța neutralității mai mult decât orice. Agreez un ajutor fizic, la nevoie, dar nu sfaturi sau încercări de distragere a atenției copilului, care oricum este în transă, în lumea sa zdruncinată pentru moment.
Mi-aș dori ca părinții să găsească calmul necesar pentru a fi acei cei mai apropiați și îngăduitori martori ai crizelor celor mici și să se sinchisească mai puțin de alți ochi dezaprobatori, superiori sau doar curioși. Din câte ne spune natura, iar eu am mare încredere în ea, întotdeauna după furtună, vine și liniștea mult așteptată.
Dacă vă plac articolele mele, vă invit să le dați mai departe și să apreciați pagina de facebook a blogului.
Cred că a contat mult și faptul că v-au văzut pe voi calme, făcând față situației! 🙂
Da, probabil daca paream ca nu stim ce sa facem, am fi avut parte de „ajutor” 🙂
De multe ori cand copilul face tantrum in public, parintele devine extrem de stresat fix din cauza celor care privesc cu repros, isi dau coate, susotesc, sau mai rau vin sa-si dea cu parerea in incercarea de a calma tornada. Iar daca parintele devine stresat si rusinat de situatie, el nu mai are putere sa-si linisteasca pruncul. Ideal e da, sa-si vada fiecare de ale lui, sa lasam parintii si copiii urlatori in pace 🙂
Nu-i asa? 🙂
Mă gândeam acum că transa în care era oricum nu are nicio legătură cu logica; la vârsta asta nimic nu e logic. Așa că niște raționamente din exterior chiar sunt penibile.
Eu intervin de regulă când un copil fuge de lângă părinți (și unii se duc, frate, de zici că-s spiriduși) și spun doar: mergi cu mine? De frica mea, toți, dar toți s-au întors la părinți. 🙂
Mi-e greu sa cred ca le inspiri frica 🙂