Când mama suplinește bunicii, mătușile, unchii și uneori, pe tată

Vecina noastră, o fetiță puțin mai mică decat Maia, are o familie numeroasă. Are bunici, mătuși, unchi. Și din nou, bunici, mătuși, unchi… Asta pe lângă părinți, evident. Mai tot timpul, curtea lor este plină de rude binevoitoare, drăgăstoase și plăcut gălăgioase care îi asigură un entertainment permanent micuței.

Cum era de aștepat, cele două mici vecine s-au împrietenit imediat, sunt deseori una în vizită la cealaltă.

La început, Maia era reticentă, sceptică și iscoditoare când trebuia să-și ia în primire rolul de gazdă, dar a înțeles relativ repede că vecina nu are gânduri rele și că în niciun caz nu îi ia jucăriile care îi aparțin de drept.

A prins ideea, văzând că partenera, atunci când ea îi întorcea vizita, era primitoare (uneori mai primitoare decât își dorea Maia), oferindu-i cu inimă largă, cu mici excepții, din toate jucăriile ei.

Maia se bucură de aproape orice companie, este sociabilă și dezghețată și adoră parcurile. Pardon, copiii. De fapt, parcurile pline de copii, ca să fiu foarte exactă. Își adoră părinții, cum este și firesc, căci își petrece 99,9% din timp doar cu ei, dar își adoră deopotrivă și bunicii. Pe care nu îi vede foarte des, dar pe care îi pomenește aproape zilnic, de mai multe ori pe zi. Și își iubește mătușile, din care, dintr-un total de două, a văzut doar una, deocamdată. Dar știe că și acestea fac parte din familie și au darul acela propriu doar membrilor familiei de a oferi o dragoste unică, autentică, nedisimulată. Ea simte asta, zâmbește și se bucură ori de câte ori amintim de vreun membru al ei.

Acum câteva zile, fiind împreună într-una din vizitele de care pomeneam mai sus, micuța de alături a primit o altă vizită, una de familie. S-a bucurat, așa cum o face de obicei, de prezența bunicilor (ambele perechi) și a uneie dintre mătuși. Sosirea a fost însoțită de chiuituri vesele din care izvora acea dragoste inconfundabilă, de bunic. Sau de bunică. Sau de mătușă.

Maia a observat atentă protocolul, iar eu i-am observat cu coada ochiului dezamăgirea. Că nu era în centrul atenției și că nu are și ea parte de bunici, exact așa cum are cealaltă. Că nu se poate bucura de ei atât de des și liber cum o face ea. Că nu are parte de gălăgia și agitația pe care le oferă o familie mare, întinsă pe mai multe generații, dar unită și la bine și la greu.

Nu știu dacă ăstea or fi fost gândurile Maiei din acel moment, dar sunt convinsă că ceva similar i-a trecut prin inimă, cel puțin, dacă nu prin minte.

Eu, mămica ei, sunt într-un aici și acum continuu, prezentă pentru ea 100% din timp. Sunt cu ea mereu pentru a suplini satul sau familia extinsă de care un copil are nevoie ca să crească și să se dezvolte armonios. Sunt și bunică, și bunic, și două mătuși, și doi unchi. Sunt chiar și tată, până la lăsarea serii. Și asta nu e nici glumă, nici ironie, căci atunci când Maia vrea ca „doar tati” să îi taie unghiile sau să îi dea vitamina D, spre exemplu, îi spun că eu mă preschimb puțin în tati și astfel reușesc să fac ceea ce e de făcut.

În momente ca cel descris mai sus, mă felicit că încă stau acasă cu ea, că încă o alăptez, că încă sunt fizic lângă ea șapte zile din șapte. Și că mă implic în continuare intensiv, cum pot eu mai bine, în educarea ei. Și că ne distrăm împreună, că ne drăgălim, că mergem la înot, că mergem la ateliere, după un program flexibil și perfect adaptat celui pe care îl avem noi, că mergem de fapt oriunde împreună. Că suntem deja bune partenere de mașină, eu conducând, iar ea găsindu-și înțeleaptă și răbdătoare ceva de făcut pâna la punctul de destinație. Mă bucur că am renunțat în repetate rânduri la ideea de bonă sau de creșă și că am amânat de fiecare dată momentul primei mari schimbări din viața ei. Și a noastră, evident.

Am convingerea că preaplinul meu de iubire poate să înlocuiască lipsa temporară a bunicilor.

Așa cum există expresia „mamă singură”, tot așa ar trebui să existe și sintagma „părinți singuri”. În opinia mea, ar exprima un greu înjumătățit, dar, pe de altă parte, unul triplat, cvadruplat sau așa mai departe, față de varianta „big happy family”.

Dar…nu ne rămâne decât să ne bucurăm în continuare de tot ce avem parte. De noi, de simpatica vecină, de bunici, de mătuși și unchi, ai noștri, ai vecinei sau ai oricui altcuiva, dacă o fi să fie… Și de tot ce e menit să ne alcătuiască viața și să o facă unică, doar a noastră.

Dacă vă place ce și cum scriu, vă invit să vă alăturați paginii de Facebook a blogului și să dați de știre că mai există și alte mame imperfecte.

 

10 Comentarii

  1. Și noi ducem lipsa de mătuși (0) și unchi (1-adolescent) și bunici (la mare depărtare)… Însă cred că mie îmi lipsește familia aceasta mare, și nu ei! Ea cunoaște doar viata aceasta, și nu o alta, cu o familie mai numeroasă! Prieteniile se leagă în timp, și cred că acum, de când aveți copii, „imprumutati” unchi și mătușe. Noi cel puțin asta am făcut! Ne-am lărgit cercul de prieteni cu copii.

    1. Da, este si asta o solutie, chiar buna, as zice. De fapt noi facem asta…dar parca bunicii, matusile, unchii de sange sunt mai speciali decat oricare altii…

  2. […] ”Când mama suplinește bunicii, mătușile, unchii și uneori, pe tată” – Nu trec multe zile fără să mă gândesc ce fain ar fi să o am pe mama mai aproape. […]

    1. Da, ma gandesc si eu la parinti mai des acum 🙂

  3. Înțeleg ce vrei să spui pentru că am simțit la fel cu primul copil. Părinte singur primii 3 ani. Tată de fată. Am fost de toate pentru copil și tată și mamă și bunic și unchi. Clovn și magician. DJ și fotograf și ghid. Și câte și mai câte. Însă oricât de mult te-ai strădui și chiar ai crede că poți suplini pe alții… rămâi doar tu: mamă sau tată, în cazul meu. Copiii văd la alți copii și simt nevoia de mai mult. De familie completă.

    1. Ah, da, mai e si varianta tata singur, care tare grea trebuie sa mai fie…felicitari ca te-ai descurcat si ati depasit acea perioada 🙂

  4. Nu putem tine locul celor care lipsesc din vietile fetelor. Dar ce noroc pe noi ca avem atata dragoste si energie incat nu e nevoie sa ne tina nimeni locul nostru! Prezenta noastra – timpul, alaptarea, contactul fizic, impartasirea, convivialitatea – se vor aduna in cel mai important plin. S-or descurca cumva fetele si cu cateva goluri…

    Trebuie sa-i multumesc Maiei ca mi-a dat ocazia sa te cunosc la doi ani dupa ce-am incetat sa ne intalnim zilnic…

    1. Sa stii, Dana draga, ca si eu am sentimentul ca acum iti cunosc putin cate putin sufletul, ca tu de acolo scrii de fiecare data…pe cand atunci cand ne vedeam zilnic nu eram decat 2 colege cat se poate de straine una de alta, desi asezate la doi metri distanta…vezi, acestea sunt unele dintre motivele pentru care viata e frumoasa 🙂

      Sa ne traiasca fetele, fara ele eram infinit mai sarace.

  5. ah, eu știu cum e să nu ai bunici, nu am avut nicio bunică, doar un bunic pontos, dar avar, care ne ura pentru că, în loc să îi dăm de toate sau măcar să avem de toate pentru noi, am cam vrea să luăm de la el una, alta… 🙂
    așa că eu nu știu cum este să ai iubire din partea bunicilor, mătușilor și da, cred că, dacă e un copil ca mine cândva, simte asta – eu mereu mă comparam cu ceilalți copii și mă durea că ei sunt fericiți, iar eu, nu.
    e o lipsă, e bine că ești conștientă de ea, dar chiar urmăream aseară un film – de altfel destul de prost! 🙂 – dar în care a existat o replică amară: a, copilăria… păi dacă nu ar fi copilăria, cu ce ne-am ocupa întreaga viață? măcar așa știm că avem ce repara…
    important e să le lăsăm copiilor cât mai puțin de reparat, pt că oricum și cei cu probleme și cei care par fără probleme – 🙂 tot vor avea de făcut retușuri emoționale…

    1. Multumesc, Bianca, pentru opinie…da, adevarul este ca eu am simtit asa mai degraba, eu am simtit lipsa si m-am gandit imediat ce si cum pot sa fac sa o limitez, ca Maia sa o simta cat mai putin sau deloc…:(

Lasă un răspuns