Citind povestea Roxanei, m-au trecut fiori reci pe șira spinării…
Multumesc, Roxana, că ne-ai destăinuit întâmplarea voastră, deși a fost una cel mai probabil greu de rememorat.
Mame imperfecte?! De ce ar exista mame perfecte, dacă nu există oameni perfecți?! Cel puțin eu n-am cunoscut și nu cred că am să cunosc în viața asta. Așadar, nu înțeleg de ce ar tinde cineva către o stare care nu există.
Acestea fiind spuse, îți dai seama că sunt departe de orice ideal de așa zisă perfecțiune.
Pe de alta parte, sunt conștientă de ceea ce sunt și ce pot, în general, dar și în rolul meu de mamă, nu sunt perfectă, dar sunt cea mai buna mamă pentru copiii mei! Greșesc și învăț și iar greșesc și iar învăț, cam așa merge treaba la mine. Consider că, în oricare dintre rolurile mele (mamă, soție, fiică, angajat, freelancer…), mai am de învățat și mereu va fi ceva nou de aflat.
Dar hai să îți povestesc cum am fost eu o „mama imperfecta” și cât de mult am greșit față de copilul meu cel mare, într-un moment care putea face o diferență, în care ceva grav se putea întâmpla. Din fericire, totul s-a terminat cu bine, iar eu voi învăța să îmi mențin mai bine calmul.
S-a intamplat anul trecut, în grădina botanică, era o zi însorită, ne-am plimbat toți 4, ne-am relaxat, copiii au alergat. Celui mare îi place foarte mult să se joace cu tot felul de bețe, să facă pe Ninja, de cele mai multe ori, bețele ajung acasa, să nu cumva să le pierdem. Așa urma să se întâmple și atunci, ne îndreptam către ieșire, Robert cu un ditamai bățul în mână, dar pentru că avea și skateboard-ul cu el, i-a venit magnifica idee de a sta pe skate si „a vâsli” cu bățul. Eram lângă el, i-am sugerat doar cum să țină bățul mai bine, ca să se poată împinge în el. Nu mi-am dat seama de ceea ce se putea întâmpla, câteva secunde mai tarziu, skate-ul i-a alunecat de sub picioare și el a căzut cu ochiul in băț!
A fost un moment în care am înghețat, țipa că nu mai vede, ținea mâna la ochi, plângea de durere și repeta că nu vede! Nici nu are sens să intru în detalii despre ce am simțit în acele momente, orice părinte își poate imagina cu ușurință. După câteva secunde l-am convins să ia mâna de la ochi, m-am uitat cu atenție, nu avea nimic în ochi, deja începea să se înroșească, se vedeau vasele sparte, se umplea de sânge în interior, îl ustura, dar nu mai zicea că nu vede.
Știi ce am făcut în momentul ăla, când am văzut că nu pot să fac nimic, că faptul e consumat și trebuie să ajungem la spital? Am început să țip!! Am fost o mamă din aia disperată, nebună, care zbiară la copilul care oricum suferă, fizic. Țipam de durere, mă durea durerea lui, țipam de neputință, că nu mai pot să fac nimic, de vinovație, că l-am lăsat cu bățul ăla în mână, țipam de toate și țipam tare! Se uitau oamenii la noi, țipam și mergeam spre mașină, țipam și sunam la spitale să văd unde au serviciu de gardă în weekend.
Parcă eram nebună, greu să îți explic, o parte din mine realiza că țipă aiurea, că nu ajută pe nimeni cu nimic, dar gura nu se putea opri din țipat și certat! M-am liniștit când am ajuns la mașină, am decis să mergem spre spitalul de Oftalmologie, copilul deja zicea că începuse să vadă cu ochiul lovit, simțeam cum, încet, încet, parcă reușesc și eu să preiau controlul meu.
A trecut ceva timp de-atunci, încă mă gândesc la momentul respectiv, putea fi grav, am reacționat departe de normal, de perfecțiune nici nu are sens să vorbim, nu am fost un sprijin pentru copilul meu în acele momente, probabil l-am speriat și mai tare.
Nu voi fi niciodată perfectă, nu voi face niciodată lucrurile perfect, dar sper și încerc să le fac din ce în ce mai bine!
Și câteva cuvinte despre mine: sunt mamă a doi baieți frumoși și cuminți (aiurea!) de 6.5 si 8.5 ani, sunt asistent social, ca formare, educator parental certificat de Circle of Security(http://circleofsecuri ty.net/) și scriu pe blogul: https://www.roxanadulgheru.ro de aproximativ 1 an.