Confesiunea unei mame care uneori își pierde răbdarea

Simona Zaharia a avut amabilitatea să ne livreze o poveste din cele despre cât de neputincioase se simt mamele uneori. Îi mulțumim! O putem citi pe Simona, detaliat, aici.

 

Niciodată n-am excelat la capitolul răbdare. Să susţin altceva despre mine ar fi o minciună gogonată. Ştiu că–mi pierd răbdarea repede, nu încerc să mă conving că sunt altfel şi atunci când o fac cu Iris, mă învinovăţesc crunt.

Când eşti acasă cu copilul, îi eşti dedicat acestuia 100%, orice altceva cade în plan secund. Aşteptările pe care le ai tu ca mamă, nu sunt conforme cu realitatea aproape niciodată. Timpul tău nu mai există decât atunci când cel mic doarme, dar de cele mai multe ori atunci te ocupi de treburile pe care nu apuci să le faci altădată.

Poate munceşti de acasă şi o faci printre picături, în timp ce copilul ţi se agaţă de picioare şi se cere în braţe.
Poate cere să mănânce clătite, pe care apoi le refuză cu o strâmbătură, imediat ce i le prepari şi i le pui în farfurie.
Poate eşti nemulţumită că n-ai mai fost la coafor de câteva luni bune pentru că n-ai cu cine să laşi copilul, iar capul tău arată că o mătură uzată.
Poate uneori te îndoieşti că faci treabă bună cu propriul tău copil, atunci când priveşti în curtea altuia.
Poate eşti răcită şi ai nevoie să stai întinsă, dar copilul urlă că vrea în parc.
Poate vrei să stai pe budă fără să bată fiica–ta toba la bulanele tale.
Poate vrei să mănânci o farfurie cu mâncare fără să te ridici de o sută de ori.
Poate te enervezi.

Şi ridici tonul. Te răsteşti la copil cu nervi şi cu reproş, cu tonul ăla pe care ai fost sigură că tu n-o să-l foloseşti niciodată. Copilul e vinovatul, din cauza lui nu mai poţi să faci nimic, din cauza lui viaţa a devenit atât de grea şi nu-ţi mai aparţine. Din cauza lui tu eşti mereu obosită şi de multe ori e greu să rămâi calmă. Şi zici despre cum tu încerci să le faci pe toate bine şi uite că nu-ţi iese, dar pe măsură ce turui, te loveşte în moalele capului. Vinovăţia. Zbang, zbang, potoleşte–te, femeie.

Nu vorbesc despre tine, aici vorbesc despre mine. Da, îmi pierd răbdarea şi da, uneori nu sunt mama care am crezut că voi fi. Şi de fiecare dată când asta se întâmplă, vinovăţia mă loveşte din plin, lăsându–mă surprinsă şi fără vlagă. Scufundându–mă în sentimentul că propriul meu copil mă poate enerva uneori, încercând să înţeleg cum îmi permit eu mie, să mi se întâmple aşa ceva. Şi atunci îmi pierd încrederea în mine. În capacitatea mea de a fi o mama bună pentru ea. Ea care e bucăţică din mine. Şi plâng de frustrare. Un plâns amar, uneori vindecător, alteori doar amar.

Lasă un răspuns