Da. Mi se întâmplă să pun seara capul pe pernă și să mă mustre îngrozitor conștiința că în ziua ce a trecut n-am fost suficient de bună cu ea. Sau n-am avut suficientă răbdare. Sau nu i-am oferit suficientă atenție.

Teoria din bătrâni care spune că părinții nu greșesc și copiii sunt datori să ierte tot, este bullshit. Doar pentru că sufletele lor acum au carcase mai mici nu înseamnă că simt mai puțin. Din contră, acum învață ABC-ul emoțiilor, iar noi, părinții, suntem abecedarul lor. Pe noi exersează, iau de bună tot ce scrie pentru că așa e firesc, ne tocesc filele, uneori ne mai rup, alteori doar ne măzgălesc. Dar ce să-i faci, oricât am încerca, perfecți nu putem fi.

Și în zilele mele proaste sufăr cumplit când văd în ochișorii ei cum nu înțelege ce se întâmplă. Mi se rupe inima în mii de bucăți când îmi spune că mă iartă fără ca măcar să clipească vreun pic. Nu mă judecă, nu mă pedepsește, doar mă iartă. Și mă iubește și are mereu timp și chef să stea cu mine. Și e îngrozitor că viața asta de om mare mă face să nu am mereu timp, sau chef, sau răbdare. E îngrozitor că trebuie să asiste ea la momentele în care bagajul meu de emoții nedeslușite iese la suprafață.

Da. Uneori nu sunt o mamă suficient de bună pentru ea. Dar încerc, mereu încerc. Si asta e menirea noastră, să încercăm mereu să fim mai buni pentru ei, pentru ce n-am avut noi parte.

Cu drag,
Mama Imperfectă de Prințesă Perfectă.