Pentru că primul guest-post din această serie (a poveștilor de mame imperfecte) a fost așa, un fel de semn ceresc că proiectul este binevenit (se poate citi aici de ce), dar nu numai din acest motiv, continuu seria cu o altă poveste dulce-amară de mamă copleșită uneori de preaplinul unei zile și al nopții ce-i urmează.
Este o seară în patru. Fetele sunt agitate, plâng sincron, noi suntem încercănați, obosiți, turați la maxim de câteva săptămâni. Nu mai avem momentele noastre de reconectare și ne irităm unul pe celălalt din nimicuri. Fetele ne simt și apasă constant punctele sensibile.
O iau pe Clara și o duc în dormitor la somn. În seara asta nu-i mai facem baie, nu mai putem. O schimb în pijamale și gata.
Ne așezăm în pat. Sting lumina și o pun la sân. Se joacă cu sânul, mârâie, dă din picioare, din mâini. După o oră jumătate este tot la sân, tot neadormită. Nu-mi mai simt o mână, gâtul îmi este amorțit, parcă simt și un început de cocoașă.
Sofia, din camera cealalătă, mă strigă deja de jumătate de oră:
- Mamiiiii, mamiii, vino să dormi cu mine!
…
- Mămica meaaaa?
- Hai să dormim ca leul cel mare și leul cel mic! Nu vrei să dormim așa? zice tati împăciuitor.
- Nuuuu! Vreau să vină mamicaaa! începe să plângă.
- Hai să mai citim o poveste. Îl aduci tu pe Fulger McQueen? se aude vocea extenuată a lui tati.
Sofia sare din pat și aduce cartea. A patra carte citită în seara asta. Pentru o vreme se discută aprins despre motivul pentru care sunt supărate mașinile din Valea Radiator. Atmosfera este animată.
Mai trece o oră. Clara încă nu a adormit. Mă uit la ceas, 00:30. O iau și o pun pe picioare, dar începe să țipe. Offf, măcar de ar vrea suzeta asta amărâtă. Nu mă interesează că nu este indicată, sănătoasă or whatever. Ia suzeta să dormim. Se lasă liniștea și în camera cealaltă. Ațipim cred preț de câteva clipe, când un miros îmi dă de veste că trebuie schimbată. Mă ridic amețită să o schimb. Deschid ușa la baie și aud din camera cealaltă:
- Ți-am spus eu, tati, că vine mami la mine!
Mi se pune un nod în gât. Ochii îmi sunt împăienjeniți de lacrimi. Îi dau Clarei cu niște apa rece la fund și începe să plângă. Un duș rece de reproșuri mă acoperă. Nimic nu fac bine. Nu sunt în stare. Fetele merită mai mult. Nu mai pot. Respiră, respiră, se aude vocea rațiunii. Mâine vei vedea lucrurile altfel. Ești cea mai bună mamă pentru copiii tăi. Repetă, repetă, se aude aceeași voce. Sunt cea mai bună mamă pentru copiii mei. Sunt cea mai bună mamă pentru copiii mei.
Dacă v-a plăcut povestea, scrieri ale mămicii Ada mai puteți frunzări aici.
offf, sunt si astfel de seri. eu cand simt ca lucrurile nu vor fi asa cum as vrea eu sa fie abandonez toate incercarile, imi alung somnul si incep joaca. dupa o jumatate de ora de harmalaie prin casa toata lumea e obosita si somnul vine imediat.
cel mic , mai ales iarna asta, de cand a inceput sa mearga, sa se dea jos din pat etc, face multe ture sus jos pana cand se hotaraste sa adoarma. il pun la san si apoi numai vrea san. imi dau si eu drumu la televizor, ma uit la un film ceva cat timp el isi face turul de obosit bine, de fugarit pisica si de ce treburi o mai avea la miez de noapte. cand nu mai poate vine singur si se aseaza la somn.
sigur ca sunt si seri cand picam de oboseala, cand am vrea sa adoarma odata amandoi copiii sa putem rasufla si noi si atunci iti spui ca mai bine il scoteai afara, mai bine faceai aia sau ailalta. putere si rabdare sa avem!
Si eu m-am regasit in povestea Adei 🙂
Ai dreptate, rabdarea parca foarte rar prisoseste…:(