Perfect în ochii mei

Voi începe aici o sesiune de guest-posturi ale altor mame care se consideră imperfecte din diverse motive.

Prima mamă care a avut amabilitatea de a se alătura proiectului, printr-o povestioară pe care o las să vorbească de la sine, mai jos, are o frumusețe de băiat adolescent deja.

 

Fiul meu era la grădiniță. Frau era o femeie înainte de pensie, iar noi nu aveam pretenția ca de la grădiniță să se ducă direct la Universitate copilul, așa că nu țineam neapărat ca el să învețe acolo toate lucrurile. Nu am fost prieteni cu niciun părinte din acea clasă, pentru că niciunul nu avea timp să ne răspundă zâmbetelor pe care li le ofeream. Ca să le intri pe sub piele, chiar nu puteai, dacă nu te lăsau nici măcar să te apropii de cămașa lor. Veneam la serbările pe care le organizau, din când în când, și mă bucuram când fiul meu reușea să-și spună poezia. O învăța atât cât putea el de bine și tot se încurca. Era emoționat, era timorat de oamenii din sală. Nu-mi păsa că lumea nu-l aplauda, nu-mi păsa că lumea era în extaz în fața altor copii (ei, fiecare cu al lui, nu-i păsa nimănui de al altuia!).

Nu am luptat ca fiul meu să fie cel mai bun, am vrut doar să fie el, pentru că așa era ideea mea despre creșterea unui copil, dar și pentru că la prima serbare în spatele nostru stătea mama unei fetițe mai curajoase chiar decât fiul meu, dar care s-a încurcat la poezie și, după ce s-a întors la loc, mama ei a început: „Nu ți-e rușine, te-am făcut, te-am îmbrăcat, te-am învățat, ai ajuns să mă faci de râs, să te încurci, să te bâlbâi, cine te crezi tu să mă faci pe mine de pomină…?!”

Femeia aceea mi-a fost un exemplu de „așa nu”.

Nu mi-am comparat copilul, nu am vrut să iasă în evidență, nu am intenționat să-i impresioneze pe ceilalți.

Poate că lucrul acesta se datora și faptului că mereu îmi aminteam de mine: nu am fost îndrăgostită de pian și tot am mers 3 ani la Școala de muzică. Orice mi-ar fi spus ai mei, nu mă convingea să mă simt bine ca pianistă și nici să-mi imaginez că voi ajunge vreodată să fac ceva cu pianul. În cele din urmă am renunțat și părinții mei mi-au respectat dorința.

Știam cum e să încerci ceva și să nu ai puterea să duci la capăt, așa că i-am dat voie copilului meu să fie slab, neputincios, să renunțe, să aleagă.

În ochii mamelor care l-au văzut pe copilul meu recitând tărăgănat, pentru cei care aud că i-am propus câte un instrument la care să cânte, timp de 4 ani și la fiecare a renunțat, eu sunt o mamă slabă, imperfectă. Cum să nu-ți ții copilul în mână, cum să nu-i impui, cum să nu-l strunești, cum să nu te asculte, cum să nu…?

Pentru mine e ceva normal. Mama m-a obligat să dau la Liceul Pedagogic, să devin învățătoare, iar eu nu-mi doream lucrul acesta. Cine e mama perfectă – cea care obligă sau cea care acceptă alegerea copilului?

Pentru unii, sunt imperfectă, pentru alții sunt prea moale.

Din punctul meu de vedere, sunt o mamă care încearcă să dea libertate copilului, fără a-i îngrădi dreptul de a decide ceea ce simte instinctiv că-i place.

Dacă v-a plăcut, îi puteți citi sufletul, atât cât vă permite ea, pe blogul Despre sufletu meu.

5 Comentarii

  1. […] din seria aceasta, a istorisirilor de mame imperfecte uneori, mai des sau mai rar, se pot citi aici și […]

  2. Doar la romana si la franceza m-am calificat la nationala. 🙂 Te admir pentru ca poti sa ii dai copilului libertate. Eu sunt imperfecta pentru ca le impun anumite lucruri copiilor mei chiar si cand imi spun ca nu le place. O sa il faci. Si o sa iti placa… Eu stiu, candva in viitor… 🙂

    1. Bine ai venit, Adriana, pe blog…incurcate mai sunt caile…:))

  3. Am uitat să spun că, în paralel cu mine, sora mea era prima la toate materiile, avea de ales în fiecare an la ce olimpiadă merge pe țară – de la chimie la engleză, pentru că participa la toate și la toate câștiga inclusiv pe județ… 🙂
    Aveau cu cine să mă compare ceilalți… Era mai mică, dar determinată și perseverentă.
    A, da, știu, unele sunt perfecte, iar eu, nu!
    🙂
    Dar viața mea a fost frumoasă, așa cum a curs ea, după cum a altora, perfecți, a fost sau nu a fost frumoasă.
    Cum îți așterni așa dormi.

    1. Nici nu avem nevoie de perfectiune daca suntem fericiti 🙂

Lasă un răspuns