Reforma educațională, moft sau necesitate?

De vocea Oanei Moraru am auzit cu câteva săptămâni în urmă, aparent întâmplător (de aici). Începutul de martie, însă, mi-a dovedit încă o dată că întâmplator nu prea există. Sau mai toate așa-zisele întâmplări sunt legate între ele cu mult sens. Strict în cazul de față, la puțin timp după ce am făcut cunoștință cu câteva dintre ideile Oanei, cu care am rezonat pe loc, am aflat (mulțumesc Andreea Cojoc de la Fastrackids si Dana Gânja, pentru invitație) că Oana va fi la Cluj-Napoca pe data de 4 martie, cu una din conferințele ei educaționale revelatoare. Așa că imediat am luat decizia de a participa. Ce a urmat, încerc să sintetizez mai jos.

Oana Moraru este o doamnă mignonă, dar cu prestanță și foarte confortabilă în propria piele, cu ochi negri vioi si inteligenți, cu background de liceu pedagogic parțial comunist și premii I multiple la naționelele de limba și literatura română de pe vremea când comentariile se învățau pe dinafara.

Informațiile noi cu care ne-a copleșit Oana mai bine de 4 ore au avut efectul unei avalanșe continue, deși unele dintre ele sunt intuitive și de bun simț. Dar multe altele au fost complet inedite pentru mine.

De pildă, conceptul de ferestre de oportunitate. Adică acel interval de timp în care mintea copilului dovedește maximul de receptivitate față de anumiți stimuli. Toate aceste ferestre critice  se deschid în copilăria foarte mică (0-3 ani) și se închid pe la maxim 4 ani.

tabel mic

Sursa foto: Suport curs „Copiii sub 6 ani”

Fereastra de oportunitate pentru limbaj, de exemplu, este de 0-2 ani.

Specialiștii ne spun că diferența în performațele școlare de mai târziu, în ușurința folosirii limbajului și bogăția vocabularului și, în ultimă instanță, în inteligența viitorului adult, se face foarte devreme, mai exact între 0 și 2 ani. Oricât ar părea de științifico-fantastic, diferența o face mama (sau altă persoană de atașament, după caz), prin felul în care i se adresează bebelușului în perioada în care acesta nu dă aproape niciun semn că ar merita efortul, prin tonalitate, prin calitatea si cantitatea cuvintelor pe care le folosește în „conversația” lor zilnică, cu toate că luni bune această conversație pare a fi strict un monolog. Atenție, nu este vorba despre debitul verbal, ci despre unitățile logice pe care mama le include cu sens în discuția cu  bebelușul. Cu cât vocabularul mamei este mai variat și mai elevat, cu atât mai bine.

Dacă crezi că ai ratat oportunitatea, mai este o perioadă de așa-zisă consolidare, între 2 și 7 ani, dar probabil ca acolo e nevoie să ai ce consolida, adică baza rămâne tot înapoi, în criticul interval 0-2 ani. Nu sună prea încurajator, mai ales dacă al tău copil a depășit aceste etape, iar tu ai ratat ocazia de a o asculta pe Oana vorbindu-ți cu convingere și din proprie experiență despre ele, din altă perspectivă.

Ferestrele critice pentru încredere și atașament sunt de 0-1 an.

Cu alte cuvinte, acum și nu mai târziu, se pot pune bazele sănătoase și solide ale încrederii în ceilalți și în sine, ale copilului și adultului de mâine sau se poate crea acel atașament sănătos față de membri familiei.

Dezvoltarea motrică, grosieră și fină, se clădește fundamental în perioada 0-2 ani, urmând o importantă consolidare până la vârsta de 7 ani. 

Iar daca e să dăm crezare studiilor de specialitate care ne asigură că un copil care își stăpânește foarte bine corpul, membrele, mișcările, care este bine în pielea lui, per total, este mult mai pregătit și pentru performanțe academice, atunci e simplu de înțeles de ce să ne lăsăm copiii să meargă de-a bușilea, de ce să îi lăsăm să se târască, să se cațere, să alerge, să cadă, să se ridice, de ce să îi ducem în parc, în pădure, la înot, cu tricicleta, bicicleta și de ce să facem cu ei toate orele de educație fizică și sport.

Inteligența emoțională, cea care ne guvernează viața mai târziu, se clădește în intervalul 0-4 ani.

Atunci copilul va absorbi orice lecție, conștientă sau inconștientă, cel mai adesea, pe care o va primi în materie de emoții. Atunci va afla, sau nu, ce sunt emoțiile, cum le simțim, când, de ce, ce facem sau nu facem cu ele, la ce ne folosesc și că în definitiv, ele definesc umanul din noi. Cum copilul învață majoritar din cine ești și ce faci, decât din ce spui, ideal este ca părintele să-și revizuiască partea emoțională, atât cât se poate, ca să poată oferi un exemplu viu și mai puțin teoretic. Înainte de a-ți asculta vorbele, copilul îți va citi întotdeauna emoția pe care o resimți în legatură cu ce urmează să spui.

Este uimitor câtă importanță merită etapa copilăriei mici și foarte mici (0-6 ani), când se pare că tot ce faci cu copilul tău, toate experiențele la care îl expui, îl ștanțează decisiv pentru tot restul vieții. Nu degeaba se spune că o educatoare bună ar trebui remunerată similar cu un chirurg pe creier. Iar rolul mamei este neprețuit, cu siguranță.

În cultura noastră și nu numai, persistă încă tendința de a subestima copilul mic (până la 6 ani), la pachet cu tendința de a-l supraestima în următoarea perioadă, 6-12 ani, când îi cerem rezultate concrete, gândire logico-matematică, rezolvare de probleme, capacitate de analiză și sinteză și alte asemenea performanțe. Dar dacă în perioada anterioară l-am considerat „prea mic” pentru a-l expune inteligent la stimuli adecvați, acoperind cât mai multe arii de dezvoltare, am cam pierdut lupta. Sau lupta va deveni una greoaie, persistentă și anevoiasă și se va prelungi probabil pe tot restul vieții.

Dar Oana nu este o revoluționară 100% a conceptelor educaționale vechi, căci, spre exemplu, ea promovează unele din metodele mai spartane ale părinților și bunicilor noștri, ne sfătuiește să nu îi protejăm exagerat pe cei mici, să nu ne fie milă exagerată de ei, să îi scoatem afară și cănd plouă sau e vânt, să îi mai lăsăm și să plângă (să experimenteze frustrarea) sau să se plictisească, să nu le sărim neapărat în apărare atunci când au o „neînțelegere” cu amicul din parc.

Sau, ceea ce îmi dă mie și soțului meu de gândit și de corectat, să nu îi lăsăm să ne încalce limitele, prin aceasta înțelegând de exemplu că dialogul cu partenerul are tot dreptul să se desfășoare, chiar dacă exact atunci copilul îți cere intenționat cea mai mare atenție, prin țipete, urlete sau alte manifestări similare. Îl expui astfel frustrării de a nu primi atenția pe loc, ci de a-și aștepta rândul. Frustrare care este cu atât mai benefică, cu cât este experimentată și înțeleasă mai devreme, căci altfel, copilul are toate șansele ca mai târziu să devină un băgător inoportun în vorba altora sau din contră, să fie întrerupt cu ușurință de alții taman în mijlocul discursului.

Toate acestea echivalează cu a-l autonomiza cât mai repede posibil.

Căci la întrebarea unei participante adresate Oanei la finalul conferinței:

Care ar fi cel mai prețios îndemn pe care ai putea să îl faci părinților din ziua de azi?

raspunsul Oanei a fost acesta:

Să vă autonomizați copiii cât mai repede cu putință.

Pe mine, pe lângă faptul că am conștientizat din nou că rolul de mamă este crucial, dar că asta nu înseamnă altceva decât a continua să te porți firesc responsabil cu al tău copil, însușindu-ți o rigoare zilnică atent elaborată, conferința Oanei m-a ajutat și să înclin balanța în decizia privitoare la creșa/grădinița Maiei. Dar despre asta voi vorbi cu altă ocazie.

Deocamdata, recomand cu speranță conferințele Oanei, din toată țara, din două motive:

  • cred că schimbarea începe cu fiecare dintre noi;
  • dar schimbările majore se fac împreună.

Iar sistemul educațional din România și nu numai, are mare nevoie de reformă, în condițiile unei evoluții tehnologice, economice, științifice, digitale fără precedent, extrem de rapidă și în continuă rafinare.

Copiii noștri nu au altă soluție pentru a se adapta în lumea viitorului, decât aceea de a învăța să gândească pentru ei înșiși, de a se încrede mai presus de orice, în sinele superior și, în ultimă instanță, de a fi capabili să se reinventeze peste noapte în era „fast forward”.

Lasă un răspuns