Transformare

Înainte de a veni pe lume fetița noastră, ne-am făcut, eu și soțul meu, o promisiune: aceea că niciunul nu vom trece pe locul doi în ochii și inima celuilalt, după bebe. Tare mai ne era bine împreună și pe undeva parcă nu voiam să clătinăm echilibrul care domnea in relația noastră.

Au trecut de atunci aproape doi ani și am avut parte în acest răstimp de multe, multe schimbări, atât în relația de cuplu, cât și in viețile noastre, în felul în care funcționăm la parametri optimi sau uneori mai mult sau mai puțin de atât, zi de zi. Mitul care circulă prin târg, cum că un copil este o baghetă magică de folosit pentru consolidarea cuplurilor, este…doar un mit. Tare greu trebuie să le fie celor ce recurg la astfel de sperate soluții. Iar bebelușilor, nici nu mai zic, căci ei simt înmiit până și cea mai mică tensiune din jur, o preiau și o propagă înapoi către părinți.

Noi am pornit cu dreptul, cel puțin, adica ne-am dorit copilul pur și simplu, nicidecum ca pe un pansament. Și totuși…ne-a luat mai bine de un an ca să echilibrăm pânza de păianjen pe care ne-am cățărat toți trei, imediat după ce miracolul s-a produs.

Bebe era o ființă măruntă, de care m-am îndrăgostit treptat, dar la modul iremediabil. Spun treptat, pentru că la început de tot, era complet neajutorat și acum, privind în urmă, îmi dau seama că nici noi, adulții, nu eram cu mult mai stăpâni pe situație, așa încât tensiunea, teama, neputința uneori, ne-au încercat zile și săptămâni la rând și ne-au împiedicat să ne bucurăm total de ceea ce trăiam. Am învățat, dar nu imediat, căci încă învăț, de fapt, să iau lucrurile exact așa cum vin, să nu încerc să le schimb atunci când nu este neapărat necesar și să accept postura de mamă dedicată 100% bebelușului și o% oricui altcuiva.

Soțul a fost multă vreme neglijat, deși nu uitasem de promisiunea făcută. Pur și simplu, nou-născutul din familia noastră avea nevoie vitală de mine și nu putea, visceral vorbind, să mă împartă cu nimeni. Procentul s-a mai modificat de atunci…după multe discuții, tăceri vinovate, polemici, dar și consensuri și, mai cu seamă, după perioada pe care a trebuit să o asimilăm natural, neforțat, ambii, de trecere de la statutul de cuplu la cel de familie cu copil. Abia după ce am înțeles cumva diferența dintre cele două tipuri de iubiri, cea față de partener și cea față de copil, am putut trece la nivelul următor, împreună. Am depășit oarecum, amândoi, și gelozia pe care o simțeam, culmea, față de bebe, doar pentru că era iubit necondiționat de către celălalt partener, în timp ce relația noastră devenise problematică, deși ne făcuserăm o promisiune solemnă că aceasta va prima în orice circumstanțe.

Cert este că, mai mult decât oricând, după venirea lui bebe, relația noastră a necesitat sprijin, timp (in mod ironic, căci timpul parcă niciodată nu ajunge și pentru așa ceva), răbdare, ascultare, prezență. Și a devenit mai frumoasă, cu toate ca „munca” din spate este mai intensă și se cere a fi continuă.

2 Comentarii

  1. Spunea cineva că a face copil este ca și cum ai fi Dragoste și te-ai sinucide… Pentru că, în mod evident, toate femeile se îndreaptă spre copil, după naștere, iar Soțul rămâne un apendice… 🙂
    Da, așa am gândit și eu mereu – cât de nebuni pot fi oamenii care spun că un copil te leagă; dacă nu te înțelegi înainte de copil, în niciun caz nu te vei înțelege după apariția lui.
    Nu mai faceți copii ca să vă păstrați căsnicia!!!! 🙂
    Cam asta ar fi campania mea. Rezolvați-vă problemele și apoi faceți copiii!

    1. Exact, ma alatur campaniei! 🙂

Lasă un răspuns