De ce sunt o mamă imperfectă

Da, știu că ai noștri copii nu au nevoie de părinți perfecți, ci de unii iubitori, disponibili, blânzi, autentici…și totuși, obsesia de a fi un „părinte perfect”, macar uneori, parcă nu iartă pe niciunul…deci nici pe mine.

Dar pentru că sunt conștientă că perfecțiunea nu este decât o găselniță vicleană a minții omenești, iată motivele pentru care mă consider o mamă imperfectă…adică normală:

• simt nostalgia dimineților de duminică în doi, cu mic dejun tihnit și molatec,  cu conversații ușurele, neîntrerupte în mod repetat, atât de repetat încât îți pierzi ideea și renunți;
• gândul îmi zboară uneori, atunci când sunt cu M., la altele…cele multe din viața cotidiană; cu alte cuvinte, nu sunt mereu 100% prezentă;
• mă folosesc de televizor pentru a-i taia unghiile, deși in restul timpului, acesta joaca doar rolul de mobilă pe care se așază praful;
• îmi pierd răbdarea în nopțile lungi de nesomn si agitație, când nimic nu pare să o liniștească pe micuță, nici chiar multrâvnitele brațe materne;
• nu reușesc încă să urmez o rutină strictă împreuna cu M., in ce privește spălatul pe dinți, căci de fiecare dată iese cu scandal și nervi zgâriați;
• visez în taină la o seară de teatru, numai pentru mine și partener!
• deși sunt hotărâtă să nu o obișnuiesc atât de devreme cu dulciuri, recunosc că i-am dat să guste o dată dintr-o placintă de casă, în care era strecurat puțin (chiar foarte puțin) zahăr;
• nu stăm afară atât de mult cât ne-a recomandat medicul pediatru (căci da, avem multe de făcut și în interior, cum ar fi somnul, prepararea gustărilor, mesele propriu-zise…);
• deși micuța merge deja de luni bune în picioare, nu am renunțat definitiv la cărucior, căci avem și situații în care ne grăbim (de fapt corect spus este: „mă grăbesc”);
• nu sunt o mamă foarte temerară, căci am inima cât un purice când M. se cațără pe diverse obiecte, trepte (mai nou o pasionează această activitate) și implicit nu o încurajez prea mult;
• mi se intâmplă să ridic tonul la și față de ea, cu toate ca încă nu ma confruntă cu adevarat, dar deja se pricepe de minune să umble la coardele sensibile ale părinților, în felul ei propriu și totodată atât de specific copiilor;
• aștept somnul de prânz al micuței ca pe o gură bună de oxigen într-un avion depresurizat; este timpul meu și mă străduiesc să-l folosesc numai pentru mine, deși uneori sunt nevoită să profit de el pentru sarcini mai puțin personale, însă absolut necesare.

Și așa mai departe, exemplele continuă…multe…dar nu cred că ele în sine sunt atât de importante, cât mai ales faptul ca mă fac să lucrez cu mine însămi, căci toate există (doar) în capul meu: îndoieli, frământări, întrebări, nostalgii, limite, frici. De care mă bucur, pentru simplul fapt că este uman să le am. Iar înainte de a fi mamă, sunt un om…din aceia cărora nimic din cele umane nu le este străin.