Mamă de îngerași

Test de sarcină cu doua liniuțe în ziua de Moș Nicolae. Sentiment măgulitor că ai primit cel mai frumos cadou din câte există. Fericire maximă, cu atât mai mult cu cât proiectul „copil” părea că nu s-a lăsat prea mult așteptat. Curiozitate, emoție, speranță, planuri, toate concentrate în cele 6 săptămâni cât a ținut magia. Căci la finalul celor 6 săptămâni de extaz, am primit, în urma controlului ginecologic, vestea grosolană că pierdusem sarcina. Cădere dureroasă de pe culmi in abis. Nu am primt explicații, dar nici nu am avut puterea sa pun intrebări. Am refuzat să cred si am căutat febril o altă părere, dar nu am primit altceva decat confirmarea celei dintâi. Verdictul fusese dat. Îmi era în continuare greu să înțeleg, să accept, să integrez. Mă simțeam vinovată, fără să știu de ce, mai exact. Căci îmi luasem in serios rolul de gravidă, respectasem restricțiile de bun simț, iar la controalele de rigoare nimic nu păruse să prevestească vreo surpriză neplăcută. A urmat o perioadă de angoasă și de intrebări fără răspunsuri. Dupa care, una de informare, de investigații, de căutări. Am aflat astfel că vinovata avea un nume: trombofilie. Intram, cel puțin, pe o pistă semnalizată. Acum, că se făcea lumină, înarmată cu tratament adecvat, încurajată de medic (și mai) competent, am repornit la luptă. Urma încă o bătălie.

Bătălie care nu a întârziat să aibă loc. Dar noi ne simțeam puternici și pregătiți. Trecuserăm prin foc deja. Și oricum, nu poți avea așa un ghinion, hai să fim serioși. Că doar nu e un film, este viață reală. Așa că alte doua liniuțe roz ne-au înseninat o zi gri de iarnă. Aceeași euforie, dar de data aceasta ceva noduros în gât. Sentimente contradictorii, un fel de râsu’-plânsu’ care ne-a ținut in șa. Aveam rețineri să dăm sfară în țară, deși depășiserăm cu succes termenul anterior fatidic. Și ca o confirmare a temerilor noastre, curând, am primit din nou aceeași lovitură. Și mai greu de crezut decât prima oară, căci injecțiile zilnice făcute la aceeași oră primiseră din partea noastră gir total. Plus celelalte precauții. Plus rugaciunile și gândirea pozitivă. Dar se pare că ceva, nu știm ce, se împotrivea cu încăpățânare.

Cei, puțini, cărora le-am împărtășit povestea noastră cu dublu final nefericit, au fost fie empatici, fie suspicioși. Cei din urma ne-au privit cu oarece reținere. Precis nu făceam noi ceva bine, cu siguranță că noi cauzam, cumva,  cele întâmplate.

Cu toate că mai trecuserăm o dată printr-o experiență similară, golul resimțit nu a fost mai puțin adânc, cu atât mai mult cu cât acum porniserăm la drum cu posibilele cauze depistate și potențial înlăturate. Dar viața bate filmul, învățaserăm deja.

Și dacă în filme un happy end este considerat ieftin, în cazul nostru s-a dovedit cel mai prețios. Căci da, a venit. În persoana fetiței noastre, Maia. La mai puțin de un an după a doua pierdere. Între timp am schimbat injecțiile. Nu știm nici acum dacă doar datorită acestui fapt totul s-a soldat cu bine, sau nu. Pentru moment nici nu ne mai interesează. Deși cele întâmplate nu se șterg cu buretele pur și simplu, izbânda le estompează. Căci ce nu te omoară, te face mai puternic. Deși eu aș fi preferat să nu devin atât de puternică :).

Mă gândesc uneori cum era să am aici, pe pământ, cei 3 copilași. Dar doi dintre ei au ales să nu mă cunoască. Al treilea a ales să o facă. Îi mulțumesc infinit.