Cazul Bodnariu pe înțelesul meu

Nu sunt formator de opinie, dar îmi permit să am una în ce privește cazul Bodnariu.

Din doua motive: 1. sunt părinte și 2. nu mă pot abține să nu iau atitudine în felul meu împotriva ipocriziei.

 

Cum spuneam, sunt mamă – de curând și tot de atunci am făcut cunostință cu dragostea necondiționată părinte-copil, despre a cărei natură nu aveam habar înainte. Toți părinții știu despre ce vorbesc.

Așa că nu contest drama care s-a creat în această familie ca urmare a separării copiilor de părinți.

 

Pe de altă parte, am convingerea că statul norvegian a luat atitudine cu un motiv (sau mai multe). Că ceea ce a făcut nu a fost altceva decât aplicarea legii care protejează copilul de orice fel de abuz, fie că este verbal, gestual, fizic sau de altă natură. Îmi inchipui (atât cât pot) cât de greu este pentru parinți și copii, dar parinții pot evita ca aceasta să se întâmple. Nu spun că este simplu sa fii mereu zen cu copiii tăi, mai ales dacă ai mai mulți de unul-doi. Dar cu fiecare copil în plus pe care îl ai parerea mea este că este indicat sa iți mai iei o centura neagra la cunoșterea și stăpânirea de sine. Eu zic așa: că dacă nu poți gestiona mai mult de unul-doi copii, să nu îi faci. Indiferent de ce îți spune religia. Că doar tu îi educi, eventual cu ajutorul religiei, dar tu îi educi. Tu, ca parinte, ești responsabil de produsul final, de omul în devenire din mâinile tale. Violența, chiar și cea cu vorba doar (ton ridicat sau amenințare gen: “Te pocnesc!”), nu are ce căuta in relația părinte-copil. Este inadmisibil să reziști toată ziua presiunilor tuturor celor pentru care nu simți nimic, sau uneori cel mult dezaprobare, iar când revii seara acasă să te descarci exact pe ființele pentru care ți-ai da viața, adică ai tăi copii. Ferește-te să faci asta. Prin orice mijloace iți stau la dispoziție. Du-te la preot daca te ajută, fă terapie, urlă in pernă sau lovește un sac de box, dar nu-ți agresa copilul. Respectă-l. Este ființa pe care o iubești cel mai mult. Poartă-te în consecință. Altfel, mai ales dacă traiești într-o țară cum este Norvegia, unde legile se aplica, așteaptă-te la consecințe. Ca să nu mai spun de consecințele directe asupra copilului, viitor adult. Mai simplu de atât nu se poate.

 

Acum vine în scenă și ipocrizia de care aminteam la început.

Am fost foarte uimită să constat că cetățeni români, din “solidaritate” cu familia în cauză, au ieșit în stradă. Pe de o parte, înțeleg gestul. Este aici și rolul religiei împărtășite (mă feresc de un alt termen mai exact). Dar protestul a fost împotriva aplicării unei legi. Nu s-a empatizat pare-se deloc cu acei copii agresați, căci nu s-a protestat solidar cu nonagresiunea, ci cu separarea. Chit că motivul separării a fost agresiunea. Dacă in octombrie oamenii se revoltau față de corupția și neaplicarea legilor în România, ceea ce duce la abuz si consecințe fatale (cazul Colectiv), acum se revoltă față de aplicarea legilor într-o altă țară. Sper doar că nu au fost aceiași. Căci dacă da, nu suntem coerenți. Și nu numai că nu suntem coerenți, dar suntem ipocriți. Pentru că ne pretindem doritori de legi, dar când vedem că ele se aplică, ne revoltăm. Nu ne place. Vrem sa le negociem. Vrem legi aplicate, dar nici chiar așa. În cazul ăsta, avem soarta pe care o merităm.

În plus, această solidaritate bruscă cu familia cu pricina, aflată la aproape 3000 km distanță, mi se pare falsă, atâta vreme cât nu prea suntem capabili de solidaritate față de vecinii de scară, de exemplu (unde și când ați văzut ultima oară în România mobilizare pentru curățarea zăpezii din fața blocului?).

 

Eu sper totuși ca măcar unora dintre noi ne-a dat de gândit acest caz, în termeni de cât de serios trebuie abordată relația părinte-copil sau cât de importantă este asumarea rolului de părinte responsabil de crearea unor viitori oameni mari integri, iubitori, empatici, respectuoși, su stimă de sine și încrezători în propriile forțe.

 

 

Lasă un răspuns