– Și chiar nu a plâns în brațe la Moș Crăciun?, insistă bunica.
– Nu, nu a plăns, răspund eu.
Da, Mărunțica a făcut cunoștință pentru prima data cu Moș Crăciun. În persoană. Căci în imaginație îl cunoștea. I-am povestit eu despre legenda Moșului și sunt convinsă că ea, deși părea mult mai interesată de girafa scârțâicioasă pe care o rodea in gingii, a înregistrat esențialul: Moș Crăciun este un bunic iubitor cu foaaarte mulți nepoți.
Așa că, la ceas de seară, când Moșul avea să ajungă prin cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, am pornit și noi să-l întâlnim.
Ajunși la locul cu pricina, dăm cu ochii de Moșul. Era exact așa cum spunea descrierea: cu barbă lungă și albă și cu manta roșie. Bine, între timp, probabil de la atâta drum, slăbise considerabil, dar asta nu făcea mare diferență, oricum.
Mărunțica l-a privit curioasă, apoi s-a lăsat așezată în brațele lui, i-a atins si gustat barba, iar când Moșul i-a oferit cadoul, ea a întins la rândul ei, brațele, să îl apuce. Fără timiditate, teamă sau plâns. Cu calm si curiozitate. Căci, evident, bebeluș fiind, nimeni nu i-a cerut vreo dovada in fața Moșului – cum că-și merită cadoul.
Pentru că asta cred eu că inhibă copilașii și îi face anxioși tocmai în momentul mult așteptat de peste an, faptul că trebuie să dovedească că sunt suficient de merituoși, exact atunci când orice copil ar trebui să se simtă iubit necondiționat.
Prin urmare, m-am hotărât: nu îi voi cere Mărunțicii să facă spectacol în fața Moșului nici mai târziu, când va ști, cel mai probabil, poezii și cântece cât sa poată impresiona un auditoriu mai mult sau mai puțn curios, dar cu siguranță foarte revendicator. Moșul va rămâne pentru noi – bunicul darnic și iubitor – care nu are nici cea mai mică intenție să-și intimideze nepoții. Pentru că toți copilașii merită – o dată pe an măcar – un cadou pentru care să nu fie nevoie să dovedească nimic. Decât să existe.